Martin Devere este cel mai bătrân om de pe planeta Marte... de fapt, este singurul!

Stephen  Bartholomew crează în The Hermit of Mars / Pusticul de pe Marte, povestire apărută în revista SF Worlds of Tomorrow în 1963, o frescă ironică, sarcastică și aproape apocaliptică a speciei umane. Și dincolo de ironiile sale și a corului de plângăcioși care ar spune că „speranța moare ultima”, trebuie să recunosc că e un tablou de nota 10.

Rămas singur pe planeta Marte și bănuit mort de cei de pe Pământ - pentru că a tăiat și toate comunicațiile cu cei de acasă, Martin Devere își vede spulberat visul unei vieți singuratice în ziua în care pe planetă amartizează două nave. La bordul uneia dintre ele sunt doi oameni veniți să instaleze... o bombă atomică. Exact, omenirea nu se potolește deloc. Haha. Motivul este pe cât de pueril și specific oamenilor, pe cât de stupidă este ideea de a construi o bombă atomică în primul rând. Dar nu mai povestesc nimic mai departe.... E o lectură mult prea savuroasă ca să stric eu totul.

Citiți povestirea, este de domeniu public și poate fi accesată, downloadată în mai multe formate sau citită online aici. Sau așteptați până o traduc (și eventual ilustrez) eu. 😛

Lectură plăcută!
Lavinia

El nu credea că se va ajunge aici, iar ei nu-i păsa! Motto-ul spune tot despre acest film noir: o căsnicie în prag de destrămare și o amantă care nu vrea să piardă bărbatul „bun” pe care a pus gheara.

Vincent Price joacă rolul unui psihiatru, dr. Cross, care are o relație cu una din asistentele (Lynn Bari) de la sanatoriul în care lucrează. Confruntat de soția care află adevărul în cele din urmă, bărbatul spune că vrea să divorțeze... dar sfârșește prin a o omorî, într-un acces de furie. După ce își ascunde crima, află că toată grozăvia a avut un martor: o tănără (Anabel Shaw) aflată pe balconul unei camere alăturate a văzut toată scena din pură întâmplare. Din fericire pentru doctor, fata intră în șoc - de unde și titlul filmului -, și ajunge să fie internată chiar la sanatoriul în care lucrează cuplul care ar face orice pentru a ascunde crima...

Povestea merge mai departe, însă nu vreau să dezvălui prea multe. Iată câteva secvențe...

Anabel Shaw în rolul lui Janet Stewart, tânăra care intră în șoc după ce e martoră la crimă

Momentul în care își dau seama că șocul nu a fost suficient de puternic pentru a șterge amintirea. Lynn Bari, Vincent Price și Anabel Shaw în Shock (1946)

Dr. Cross încearcă tot felul de metode pentru a o face să uite (hipnoză, terapie cu insulină, etc.) Vincent Price și Anabel Shaw

Mi-a plăcut ENORM filmul ăsta - a fost, dacă nu mă înșel, al doilea pe care l-am văzut, într-o perioadă „de început” în care nu știam prea bine cu ce se mânâncă filmul noir... ei bine, după ce am văzut altele catalogate drept filme noir, mi-am dat seama că Shock este unul din cele mai reprezentative. Face parte din filmele noir a căror acțiune are loc (în mare parte) într-un sanatoriu - da, e o categorie aparte, pentru că oricum genul ăsta de filme e presărat cu aspecte, explicații și teorii psihologice. Mie una mi se pare extrem de interesant! În altă ordine de idei, se pare că Vincent Price a jucat atât de bine rolul de medic-nebun, că a primit mai multe roluri de acest gen. Muahaha!...

Și pentru că îmi place și istoria, am descoperit niște aspecte interesante: filmul a fost criticat pentru faptul că prezintă cadre medicale care se comportă imoral, trecând peste jurământul meseriei și complotând să ucidă un pacient. Să nu uităm că este vorba de anul 1946, când foarte mulți soldați sufereau de anxietate și stări de șoc de pe urma celui de-al doilea război mondial... Criticii au spus că filmul face un deserviciu societății prin felul în care prezintă pacienții și felul în care sunt tratați aceștia.

Shock e o bijuterie de film, o capsulă a timpului cu joc actoricesc bun, suspans la cote maxime (da, suspans d-ăla adevărat) și cadre aproape, dacă nu chiar, perfecte.

Este un film public domain acum și poate fi văzut aici.
Nota IMDB: 6,3/10.
Îl recomand!

Vizionare plăcută!
Lavinia

Când era mică, Mariei îi plăcea foarte mult desenul animat Frumoasa Adormită, realizat de Disney în 1959. Ne uitam împreună, cântam, dansam și era foarte fericite. Și, dacă stau bine să mă gândesc, parcă acum observ că a împrumutat o parte din gesturile delicate ale Aurorei - mersul (uneori) și unele gesturi cu mâna...



Ei bine, după mulți ani în care desenul ăsta a rămas uitat în dulap, făcând loc altora mai noi, mai flashy și mai cool, astăzi am hotărât să îl readuc la viață. A fost o seară parțial numai pentru fete, pentru că băieții noștri plecaseră la cumpărături. Așa că am făcut o prăjitură cu Maria și apoi, în timp ce tava se cocea frumușel în cuptor, noi două ne-am uitat la Frumoasa Adormită; s-a culcușit lângă mine ca atunci când era mică-mică și în cele din urmă s-a urcat la propriu în brațele mele. La scurt timp au venit și ei acasă și Mihai a tras cu ochiul la televizor... și el se uita cu noi înainte.

A fost o seară liniștită, caldă, tihnită... Da, am renunțat la 4 pagini de tradus, la publicarea unui articol pe blog, la începerea unei broșe noi și chiar la strânsul rufelor care așteaptă să fie puse în dulap de trei zile deja... DAR cred că e important să păstrăm tradițiile, chiar dacă e vorba uneori de amânarea unor treburi importante pentru casă, pentru niște lucruri simple cum ar fi Privitul la Film Împreună ori Sâmbăta cu Clătite ori Prăjiturile Făcute Împreună... sunt amintiri vii și dragi pentru copii. Și, peste ani, asta își vor aminti.

Liniște,
Lavinia

Zilele trecute, Mihai a avut genul ăla de exercițiu cu enunț straniu: să scrie propoziții de 3-4 cuvinte care să înceapă cu aceeași literă, adică „a”. La început nu am priceput nimic, noroc cu exemplul din carte. Ei bine, după ce a scris pe caietul de teme, m-a apucat talentul și pe mine și cu drag am început să încropesc propoziții după cerința enunțului. Ador să scriu cu stiloul - stiloul cu cerneală și peniță, nu cel modern, cu cerneală care se șterge.


La final, Mihai mi-a dat calificativ! Am luat BRAVO!!!
Și s-a semnat așa cum o fac și eu, cu inimă și față zâmbitoare.

:)
Lavinia

Cum ar fi să trăiești într-o lume unde călătoria în universuri paralele este un lucru absolut normal, de zi cu zi?

O astfel de lume este casa eroinei noastre, Ana Beachcombe. Deși ceilalți colegi de clasă vizitaseră de ceva timp mai multe universuri, călătoria Anei întârzie să apară; în cele din urmă găsește și ea un talisman de teleportare și ajunge într-un univers fantastic, locuit deopotrivă de oameni, monștrii, vârcolaci, troli, dragoni, magicieni, regi...

Tărâmul Fanteziei Năroade scrisă de K.J. Taylor și apărută în 2008 la editura Corint Junior este, după descrierea de pe coperta patru, „o parodie a oricărei fantezii pe care ați citit-o vreodată. Firește, are și umor și povești de dragoste și acțiune și eroi celebri - toate plasate într-o lume care pare ciudat de cunoscută”. Și pare cunoscută pentru că autoarea folosește înadins câteva clișee des întâlnite în filmele și cărțile de aventură sau fantasy... dar în același timp se folosește de ele ca punct de plecare pentru situații comice și răsturnări de situație. De exemplu, faptul că eroul iese învingător din situații greu de înfruntat, răutatea personajului negativ, etc. Iată câteva citate în acest sens:

Deși nu am avut timp să-mi dau seama atunci, eram martoră la un alt fenomen obișnuit în fantezia năroadă, unul care face Regula Sabiei să funcționeze atât de bine, și anume acela că orice adversar evident rău este, în condiții normale, extrem de ușor de ucis. Eroii sau „tipii cei buni”, pe de altă parte, sunt de obicei foarte greu de ucis, în ciuda faptului că, adesea, sunt mai slabi decât adversarii lor. În altă parte decât pe Tărâmul Fanteziei Năroade n-aș fi rezistat niciun moment, dar aici Regula a funcționat.
(K.J. Taylor, Tărâmul Fanteziei Năroade, pagina 94)

- Să domnim împreună asupra Estului și Vestului? Este cea mai veche și mai proastă idee din carte. Din orice carte. Tiranul cel rău nu împarte puterea! De îndată ce va fi folosit pe toată lumea ca să o dobândească, îi omoară! Nu-i lasă să trăiască, doar pentru că l-au ajutat!
(K.J. Taylor, Tărâmul Fanteziei Năroade, pagina 139)

Este și o poveste despre prietenie. Ana este o fată cinică; ea nu se atașează de noii săi prieteni - un trol, un vărcolac și un monstru -, ci se folosește de puterea și calitățile lor. Spre final însă, va descoperi care este adevărata valoare a priteniei...

- Cu tot respectul domniță, a spus curteanul, coborându-și glasul, de ce se mulțumește un războinic de calitatea domniei voastre cu o bandă așa pestriță de tovarăși de drum?
- Nu prea am avut de ales, am zis ridicând din umeri. Și nu sunt chiar atât de răi, dacă ajungi să-i cunoști. Am vrut să vin aici și să văd orașul, așa că le-am îndrugat o poveste despre a-l întâlni pe rege și a-i cere egalitate în drepturi pentru speciile lor. A mers.
- O tactică excelentă, dacă-mi dați voie să spun așa, a zis curteanul. Și acum ce aveți de gând să faceți?
- De îndată ce voi primi dragonul, intenționez să văd și mai mult din această lume. Nu am de gând să merg pe jos peste tot.
- Și prietenii dumneavoastră?
- Pot face ce vor, am spus. Nu mai am nevoie de ei.
Așa grăi războinica victorioasă, complet neștiutoare în privința unor lucruri importante, mai ales a felului în care planurile bine făcute ajung să meargă groaznic de prost. Atunci când te hotărăști că nu mai ai nevoie de ceva, e destul de probabil să ajungi să ai nevoie de acel ceva foarte curând și foarte tare.
(K.J. Taylor, Tărâmul Fanteziei Năroade, pagina 100)

Când descoperă că nu se mai poate întoarce acasă, începe să vadă lucrurile cu alți ochi, să-i pară rău că tratase totul atât de superficial...

În tot acest timp refuzasem să iau în serios orice, iar acum lucrurile deveniseră foarte serioase. Mi-am dat seama, cu un teribil sentiment de vinovăție, nu numai că lumea aceasta era adevărată, dar și că oamenii pe care îi cunoscusem erau adevărați. Asta însemna că și foștii mei prieteni - prietenii pe care îi trădasem și îi insultasem - fuseseră prieteni adevărați. Ei avuseseră încredere în mine, iar eu îi dezamăgisem.
(K.J. Taylor, Tărâmul Fanteziei Năroade, pagina 141)

Momentul revelației e amplificat de o vrăjitoare care îi spune că nu s-a comportat mai prejos decât unul dintre personajele negative ale poveștii, colegul ei Andru, care venise în universul paralel ca să îl cucerească...

- A existat vreodată, în timpul șederii tale aici, când să fi făcut ceva pentru altcineva și nu doar pentru că ți-ai dorit să-l manipulezi pentru a-ți atinge țelul?
M-am oprit. Am deschis gura, am închis-o, apoi am deschis-o din nou.
- Ei bine, am spus, în cele din urmă, cred că... ăăă... a fost... ăă...
- Știi când tipul cel rău spune „Noi nu suntem atât de diferiți, eu și cu tine”?
- A, da, am zis, mai liniștită. Se întâmplă mereu în cărțile de fantezie năroadă. E de mirare că actualul tip rău nu a spus-o...
- Dacă ar fi spus-o, ar fi avut dreptate.
- Ce? Nu semănăm deloc!
- Gândește-te la asta, a zis încet vrăjtoarea, și vei vedea că este adevărat. Amândoi ați venit aici și ați hotărât să manipulați oamenii din lumea aceasta pur și simplu pentru propria voastră plăcere. Tu ai vrut să te lauzi în fața prietenilor tăi de acasă, iar Andru a vrut să aibă putere asupra altora. Dacă nu sunteți atenți, ați putea ajunge să distrugeți lumea aceasta.
(K.J. Taylor, Tărâmul Fanteziei Năroade, pagina 147-148)

Când ești tânăr, nu te crezi doar invincibil; mai crezi și că știi totul. Am fost vizitatoare într-o lume ciudată și am presupus că știam cum va reacționa această lume față de mine. A fost cel mai arogant lucru pe care l-am făcut vreodată.
Pot spune chiar că am meritat-o atunci când Tărâmul Fanteziei Neroade nu a mai respectat Regulile.
(K.J. Taylor, Tărâmul Fanteziei Năroade, pagina 104-105)

Apoi mai sunt tratate și alte subiecte delicate, aș zice eu... cum ar fi toleranța față de cei diferiți de noi, adaptarea într-un grup (sau neadaptarea; mi se pare important pentru copii faptul că au găsit în cartea asta răspunsul la întrebarea „ce fac dacă nu mă adaptez la un grup?”), găsirea resurselor interioare pentru a trece peste situații dificile...

- Pentru că, din păcate, deși este stupid să te conformezi fără să-ți bați capul, până la urmă, este singura cale de a găsi fericirea. În timp ce, dacă vreunul insistă să fie propria sa persoană, se va trezi, în curând, singur și fără prieteni. Asta este condiția în care mă găsesc eu.
- Dar acum ai doi prieteni, i-am atras atenția. Cred că, dacă ești proscris dintr-o societate, atunci ar trebui să-ți găsești alta. Una care să fie destul de bună pentru tine. Nu te-ai putut înțelege cu ceilalți troli, așa că mi te-ai alăturat mie; și apoi Clemence, care este într-o situație asemănătoare, nu s-a alăturat nouă.
(K.J. Taylor, Tărâmul Fanteziei Năroade, pagina 69)

Regele s-a uitat la ei de parcă le-ar fi făcut o favoare numai întorcându-și privirea în direcția lor.
- Când am verificat ultima oară, vârcolacii, monștrii și trolii nu contau ca supuși. Eu sunt om. Lucrez cu oameni. Nu cu anomaliile naturii. O să vezi că am dreptate.
- Nu prea cred, am spus, în timp ce Egbert îl ținea cu forța pe Clemence și chiar și pe Fosket, care ar fi vrut, în mod clar, să-și exprime și punctul lor de vedere. Ceea ce trebuie să înțelegi tu este că noi suntem aici exact pentru că tu crezi asta. Păreri ca ale tale există de prea mult timp. Dacă vrei să faci ce este drept pentru popor, atunci ar trebui să-i iei în calcul pe toți, nu doar pe cei care, din întâmplare, sunt oameni pe tot parcursul anului. Trolii, monștrii și vârcolacii au cu ce să contribuie la lumea aceasta și este timpul să li se permită să o facă.
(K.J. Taylor, Tărâmul Fanteziei Năroade, pagina 166)

- Eu sunt regină, nu uita. Oricine are puterea face legea. Aceasta este Regula de Aur. Eu am puterea, deci pot schimba legea. Por chiar să dau tuturor drepturi egale. Dar poate că n-ar merita.
Clemence a clătinat din cap.
- Drepturile trebuie să fie câștigate, a spus. Nu pot fi date.
- Totuși, legea ar fi un prim pas.
- Da. Dar nu va funcționa decât dacă oamenii vor acționa în spiritul ei după aceea. Și înainte. Nu poți obliga oamenii să intre în niște tipare.
(K.J. Taylor, Tărâmul Fanteziei Năroade, pagina 177-178)

- Este foarte bine să te amesteci printre oameni, dar, mai devreme sau mai târziu, e bine să-ți aduci aminte de cei asemenea ție. Întotdeauna e mai bine să ai două lumi.
- Tu ai două lumi, a zis Egbert.
- Da. Într-un fel, cred că toți avem cel puțin două lumi.
Și era adevărat, m-am gândit, uitându-mă la cei trei prieteni ai mei. Foskett avea întunericul în care îi plăcea să se ascundă și lumina pe care tocmai o descoperise; Egbert avea umanitatea și neamul trolilor; Clemence avea lumea animalelor și pe cea a oamenilor; iar eu aveam două universuri: Y’hyerd B’zeck și Syndup, Răscrucea și Tărâmul Fanteziei Năroade. Este un adevărat câștig să ai două lumi.
(K.J. Taylor, Tărâmul Fanteziei Năroade, pagina 213)

Cam multe citate din carte? Păi se vede că mi-a plăcut mult de tot, și copiilor la fel, deci am vrut să păstrez aici fragmentele care mi s-au părut deosebite. Așa că voi încheia cu încă trei care mi-au atras atenția. :)

Viitorul poate să atârne ca o picătură de nasul cuiva. Cea mai mică mișcare o poate face să cadă. Felul în care cade depinde de mișcarea capului. Și de gravitație, desigur. A trebuit să recunosc că era o analogie proastă, dar când sunt încordată nu fac analogii reușite.
(K.J. Taylor, Tărâmul Fanteziei Năroade, pagina 180)

Bineînțeles că au fost și complicații. Întotdeauna sunt. Poate că Soarta crede că trebuie să fim ținuți ocupați. Mai ales atunci când avem impresia că putem să ne relaxăm...
(K.J. Taylor, Tărâmul Fanteziei Năroade, pagina 180)

Strategia mea este să mă calmez și să las lucrurile să se întâmple. Relaxează-te și o să vezi că, până la urmă, totul va fi bine.
(K.J. Taylor, Tărâmul Fanteziei Năroade, pagina 160)

K.J. Taylor e născută în 1986 și a scris această carte la șaisprezece ani (trebuie să menționez că se „simte” acest lucru, dar nu e chiar atât de deranjant). Dacă vreți să aflați mai multe despre ea, accesați situl kjtaylor.com

Recomand cartea din toată inima! Este nonconformistă și merge la inimă 💖.Și a fost o revelație; chiar nu știu de ce nu a avut parte de nici un pic de publicitate (față de seria Harry Potter și celelalte carți de gen), pentru că merită din plin.

Lectură plăcută,
Lavinia

Ta-daaam! Prima „chestie” cusută după... nu știu, să fie un an sau mai mult. :) Pur și simplu m-am trezit într-o zi cu chef de creat ceva cusut, ceva de toamnă, o broșă pe care să o port cu haina bleumarin de lână. Problema e că, la final, toată lumea care a văzut rezultatul muncii mele mi-a spus că de fapt arată ca o broșă de... iarnă. :)


După cum spuneam, m-am trezit cu chef de cusut, meșterit, creat - spuneți-i cum vreți. Așa că am întins pe lădița de lemn câteva foi de fetru, câteva bile de lână împâslită, mărgele de lemn în mai multe culori, sârmă, ață...  orice mi s-a părut că aș putea folosi și am lăsat inspirația să vină.


Evident, pe parcurs am mai adăugat câteva „ingrediente”: sfoară de diferite grosimi, ghinde, ațe de diferite culori.

După ce mi-am dat seama ce anume doresc să cos și cum să arate broșa, am făcut un șablon din carton pe care apoi l-am pus pe fetru, am trasat conturul și am tăiat. Pentru ambele frunze am folosit același șablon, doar că pentru frunza mai mică a trebuit să mai tai din carton.

Apoi m-am apucat de cusut. Nu pot spune că am avut un plan bine stabilit dinainte, am lucrat după ochi, cum îmi place mie să spun și cum fac de obicei. Pe parcurs mă gândeam să mai cos o mărgea ici, una colo, să mai pun și o bucată de sfoară...


Iată și câteva detalii:


Și... broșa de fetru, la final. Mi s-a spus că pare mai degrabă de iarnă - bănuiesc că din cauza combinației de verde cu roșu, care e parcă intrată în inconștientul colectiv ca fiind reprezentativă pentru iarnă. Nu-i bai, e ok, îmi place oricum!


Acum, am deja în gând o broșă de fetru specială pentru iarnă, de data asta gândită așa de la început. Timp să am! Și ceai fierbinte cu lămâie, povești radiofonice de ascultat și copii curioși în jurul meu, așa cum s-a întâmplat și acum.

Happy meștereală!
Lavinia

Pentru că este... visător, Mihai nu prea reține temele pe care le are de făcut. Iar uneori lucrul acesta are consecințe chiar amuzante. Dacă în primii trei ani de școală a fost un chin din cauza faptului că uita ce teme are pentru acasă (pentru că a mers mult timp cu temele nefăcute și apoi pentru că trebuia să sun mereu pe câte cineva să iau temele), acum, în clasa a III-a lucrurile s-au mai așezat. Cu toate astea, uneori mai există „rateuri”; așa cum s-a întâmplat joia trecută...

Joi seară a spus că are două pagini la mate. Bun și făcut!
Azi, luni, când a ieșit de la școală...
- Aveți teme, Mihai?
- Ăăă... păi să vezi... Avem, dar eu nu am. Adică, dacă nu făceam joi... vreau să spun că joi an făcut o pagină în plus. Și azi ceilalți copiii au făcut-o în clasă, dar eu o aveam deja făcută... așa că am visat în schimb...
- Și doamna ce a zis?
- Păi n-a zis nimic. S-a bucurat că am făcut pagina acasă.

He he he.


:D
Lavinia

IMDB: 7,8/10

The Woman in the Window este un film noir din 1944, regizat de Fritz Lang, cu Edward G. Robinson și Joan Bennett în rolurile principale. Și ce mai film! Despre acesta aș putea spune că este cu adevărat un film bun!

Povestea începe când profesorul de psihologie Richard Wanley își conduce soția și cei doi copii la gară - am intuit că aceștia pleacă într-o vacanță iar el nu poate, pentru că are cursuri. Pentru ca timpul să treacă mai repede, Richard nu se întoarce acasă, ci se duce la un club din care făcea parte, ca să se întâlnească cu niște prieteni. Înainte să intre, observă in vitrina magazinului de alături portretul unei tinere foarte frumoase și aceasta ajunge subiect de discuție mai târziu, la club: Cine e? O cunoaște cineva? E reală? După ce prietenii îi pleacă, Richard se hotărăște să mai zăbovească nițel, să citească. Mai târziu, se oprește în fața portretului ca să o mai admire pe femeia aceea frumoasă; numai că, spre uimirea lui, femeia chiar vine lângă el, se prezintă (Alice Reed) și îi cere un foc... și de acolo pleacă într-un bar, apoi se duc la ea acasă. Lucrurile se complică în momentul în care apare iubitul ei, începe o ceartă și Richard se vede nevoit să-l ucidă în legitimă apărare. Și de aici povestea decolează la propriu... pentru că dacă astăzi ar fi oarecum ușor de explicat ce s-a petrecut, pe vremea aia nu era la fel de simplu. Iar atunci pedeapsa capitală se executa prin spânzurare sau scaun electric. Având în vedere toate astea, e de înțeles că cei doi plănuiesc să ascundă totul...

Filmul e o bucurie pentru ochi și urechi. Actorii joacă minunat, povestea prinde, cadrele nu se lasă mai prejos și surprind jocuri de lumină și unghiuri stranii, menite să accentueze teroarea, frica și tensiunea prin care trec protagoniștii. M-a uimit personajul Richard și sângele rece de care dă dovadă - rămâne însă un bărbat tipic, probabil obișnuit să își ascundă sentimentele. Spun asta pentru că imediat după ce o cunoaște pe Alice își dă seama că nu are ce căuta cu o femeie tânără în bar și apoi la ea acasă, spune mereu că ar trebui să plece, etc., dar nu o face; scene de sex nu exista în acest gen de filme, însă e clar că flirtează cu Alice și merg la ea acasă cu un scop anume, iar totul e tratat cu lejeritate, fără să se pună vreodată problema faptului că el e însurat. Extrem de interesant a fost și felul în care prezentau ancheta, cum au descoprit tipul de masină după amprenta din noroi a cauciucului, inaltimea, greutatea și nivelul de trai al „făptașului” după urma de pantofi și o bucată de haină prinsă într-o sârmă ghimpată. Totul culminează la final cu... dar despre asta nu pot povesti. Cert e că m-a surprins sfârșitul.

Per total, a fost o încântare să-l privesc. Filmul se găsește intregral pe youtube, aici. L-am downloadat, am luat subtitrare și m-am uitat.

Vizionare plăcută!
Lavinia

- Ba nu, e mâna lui Mami, că are aluniță! strigă Maria cu entuziasm.
Tata le arăta un film de astă vară. Eu făceam cartofi prăjiți și glasurile lor se auzeau până la bucătărie.
Am zâmbit. Ei, cum să plec eu la Capătul Lumii, când încă există cineva care mă caută prin poze? :)

Când eram mică, stăteam în serile de vară pe treptele din fața casei și mă uitam la cerul înstelat - și atunci cerul chiar era înstelat în București - și visam la „undeva, departe” și nici prin gând nu-mi trecea că voi ajunge să împlinesc 36 de ani și oamenii încă vor mai fi lipiți de pământul ăsta. Atunci, la 10 ani, eram sigură că peste alți douăzeci de ani oamenii vor fi capabili de călătorii interstelare (deh, sunt sefistă de mică) și că eu nu voi mai fi prin preajmă, ci acolo, undeva, departe...

Anii au trecut și visurile mele s-au mai schimbat, au devenit mai „pământene”. Visam la o călătorie în Egipt, la piramide. Nu s-a îndeplinit până acum și nici nu cred că se va mai întâmpla vreodată, pentru că timpul a trecut și odată cu el și acel vis.

Acum am în plan să ajung la... Capătul Lumii. Ideea a încolțit acum câțiva ani, când căutam o fotografie pentru un articol la care lucram în momentul respectiv, și am găsit o imagine absolut superbă cu o femeie care stătea la magrinea unei stânci și se uita în zare, la ocean; în fața ei, se afla o bancă pe care stătea un bărbat ceva mai în vârstă (mereu am presupun că sunt un cuplu), iar prin preajma lor se aflau și câțiva turiști.


Parea tristă e că nu mai știu unde am salvat imaginea, dar o voi găsi -  locul e prin Irlanda, Islanda sau altă țară nordică. Și voi ajunge acolo, la capăt de drum, de țărm, de viață... unde mă trage sufletul, pentru o gură de liniște și respiro. Dar deocamdată există alt suflet mic, care mă caută prin poze, văd. Și zâmbesc și îmi stăpânesc impulsul chinuitor de a pleca.

Am timp. Am timp destul. Deocamdată am treabă aici, să citesc povești, să torn lapte cald peste cerealele cu ciocolată, să pup două frunți înainte de culcare și să visez...

:)
Lavinia

Mi-am petrecut noaptea de Halloween uitându-mă, pentru prima oară, la un film noir. Desigur, fiind fan al filmelor alb-negru (și pentru faptul că, practic, într-o anumită perioadă din viața mea, le-am mâncat pe pâine :D), sunt sigură că am mai văzut genul ăsta, dar acum e prima dată când mă interesează direct. Nu știu dacă am început cu cel mai reprezentativ film noir - nici nu pot spune că mi-am dorit asta -, nu am plecat cu nici un fel de așteptări în această nouă întreprindere de-a descoperi acest gen, doar cu dorința de a vedea și alt fel de filme... și nu-mi pare deloc rău.

Behind Locked Doors a apărut în anul 1948, e catalogat drept film noir și apoi inclus în subcategoria de filme noir a căror acțiune se petrece într-un azil/sanatoriu (da, există aceastră clasificare) :).

Povestea e despre corupție și până unde merg o jurnalistă și un detectiv pentru a descoperi adevărul. Kate bănuiește că un judecător corupt se ascunde într-un sanatoriu particular de boli nervoase și apelează la Ross, un tânăr detectiv particular, pentru a afla dacă bănuielile ei sunt . Cum pe capul judecătorului e pusă o recompensă de 10000$, cei doi se hotărăsc să lucreze împreună pentru a-l da pe mâna poliției: pozează ca un cuplu căsătorit în care el are probleme psihice și ajunge astfel să fie internat în sanatoriul particular. Acolo însă pacienții au alte drepturi decât oamenii normali...

Numele regizorului, Budd Boetticher, nu-mi spune multe deocamdată (aflu de pe wikipedia că a regizat filme cu buget redus și a dat lovitura cu niște western-uri) și nici actorii principali, Lucille Bremer (a fost partenera lui Fred Astaire în trei filme, dar acesta a fost ultimul ei rol, s-a declarat dezamăgită de industia cinematografică și a părăsit domeniul) și Richard Carlson (el a continuat să joace în filme și a primit o stea pe Holliwood Boulevard pentru contribuția adusă în cinematografia americană).

Filmul e bun! Nu, nu are explozii și nici vorbăria aia rapidă, tipică filmelor de la vremea aceea (modă care a cam revenit), nu are sânge pe pereți - în ciuda afișului care pare destul de înfricoșător. Teroarea, dacă pot spune așa, este mai degrabă psihologică, pentru că nu știi dacă eroul nostru va fi salvat sau dacă va afla adevărul, nu știi dacă prietenii pe care și i-a făcut în sanatoriu vor scăpa și ei cu bine. Avem suspans, joc actoricesc bun, o poveste care m-a prins și care nu plictisește. Povestea de dragoste dintre cei doi nu m-a „inspirat”, nu am simțit niciodată că ar exista alte sentimente în afară de amiciție între ei - cel puțin din partea ei. Altfel, avem mai toate caracteristicile unui film noir: jocuri de umbre și lumini, cadre întunecate, suspans, unghiuri neobișnuite.

Vă recomand filmul ăsta, măcar pentru a schimba genul la care vă uitați de obicei (dacă aveți chef de ceva nou) și, nu în ultimul rând, pentru a vedea că lumea era la fel de coruptă și „înainte” - cumva, poate asta alină dezgustul pentru politică din ziua de azi.

Pe IMDB, filmul are nota 6,6 din 10, ceea ce înseamnă că e f ok; eu îi dau nota 7.

Vizionare plăcută!
Lavinia

p.s. - filmul se găsește integral pe youtube și e legal (aici); subtitrare se găsește în engleză și alte limbi - dacă o să apuc să o traduc, o voi urca aici cumva.