Tata le arăta un film de astă vară. Eu făceam cartofi prăjiți și glasurile lor se auzeau până la bucătărie.
Am zâmbit. Ei, cum să plec eu la Capătul Lumii, când încă există cineva care mă caută prin poze? :)
Când eram mică, stăteam în serile de vară pe treptele din fața casei și mă uitam la cerul înstelat - și atunci cerul chiar era înstelat în București - și visam la „undeva, departe” și nici prin gând nu-mi trecea că voi ajunge să împlinesc 36 de ani și oamenii încă vor mai fi lipiți de pământul ăsta. Atunci, la 10 ani, eram sigură că peste alți douăzeci de ani oamenii vor fi capabili de călătorii interstelare (deh, sunt sefistă de mică) și că eu nu voi mai fi prin preajmă, ci acolo, undeva, departe...
Anii au trecut și visurile mele s-au mai schimbat, au devenit mai „pământene”. Visam la o călătorie în Egipt, la piramide. Nu s-a îndeplinit până acum și nici nu cred că se va mai întâmpla vreodată, pentru că timpul a trecut și odată cu el și acel vis.
Acum am în plan să ajung la... Capătul Lumii. Ideea a încolțit acum câțiva ani, când căutam o fotografie pentru un articol la care lucram în momentul respectiv, și am găsit o imagine absolut superbă cu o femeie care stătea la magrinea unei stânci și se uita în zare, la ocean; în fața ei, se afla o bancă pe care stătea un bărbat ceva mai în vârstă (mereu am presupun că sunt un cuplu), iar prin preajma lor se aflau și câțiva turiști.
Parea tristă e că nu mai știu unde am salvat imaginea, dar o voi găsi - locul e prin Irlanda, Islanda sau altă țară nordică. Și voi ajunge acolo, la capăt de drum, de țărm, de viață... unde mă trage sufletul, pentru o gură de liniște și respiro. Dar deocamdată există alt suflet mic, care mă caută prin poze, văd. Și zâmbesc și îmi stăpânesc impulsul chinuitor de a pleca.
Am timp. Am timp destul. Deocamdată am treabă aici, să citesc povești, să torn lapte cald peste cerealele cu ciocolată, să pup două frunți înainte de culcare și să visez...
:)
Lavinia
0 Comentarii