...cand lumina care aprindea becul era o minune, cand apa care se aduna intr-un vas era un fenomen uimitor, cand lumea din afara casei era un intreg univers care ne astepta numai cu lucruri noi, cand nu exista minciuna, rautate si mizerie, numai incredere, iubire si pace...

„...am închiriat o cabană veche, galbenă, în pădurea de la marginea ținutului. Erau acolo o mulțime de copaci, mai ales pini și mesteceni, și mai erau un debarcader, un hangar pentru barcă și un drum îngust și noroios care trecea prin pădure și se termina pe țărm, cu niște stânci cenușii, netede, sub nivelul cabanei. Șosele nu existau. Nici orașe sau oameni. Dincolo de debarcader, apa lua totul în stăpânire și marele lac se întindea spre nord, vast și foarte rece, plin de canale secrete și porțiuni nenavigabile, golfuri, păduri încâlcite și insule fără nume. Peste tot, sălbăticia forma un întreg, ca o uriașă oglindă concavă, infinit de albastră și de frumoasă, mereu aceeași. De asta și veniserăm. Aveam nevoie de singurătatea de acolo, de murmurul monoton, hipnotic al pădurilor și al apei, dar, mai presus de toate, aveam nevoie să fim împreună...”

[Vrăjitorul - Tim O'Brien]

Este una din cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată... și nu mă așteptăm să îmi placă. Coperta spune că e pentru cititorii profesioniști de hard sf... ei bine, mi s-a potrivit și mie, o "neprofesionistă" (sau poate ma subestimez).

E povestea unui om obișnuit (cât se poate în condițiile date), fost polițist, într-o cybersocietate în care fiecare poate ajunge un super om și își poate asigura fericirea prin mici programe implantate în creier. Așa trăiește Nick cu imaginea soției lui moarte (parțial din cauza lui), așa ajunge un bun detectiv și agent de securitate, așa ajunge să se implice în dezlegarea celui mai mare mister care a existat vreodată: bula imensă care a înconjurat întreg Sistemul Solar în anul 2034 și care practic a tăiat orice legătură a oamenilor cu restul universului. Nick este angajat de un personaj misterios să o găsească pe Laura Andrews, o femeie aparent bolnavă mintal, care a dispărut din spitalul în care era ingrijită; astfel, el ajunge in New Hong Kong si află motivul pentru care a dispărut femeia pe care o caută: extraordinarul ei talent de a modifica timpul. Povestea însă nu se termină aici...

Nu voi începe să explic problema de mecanică cuantică care stă la baza cărții, acest lucru a fost făcut foarte bine aici. Voi spune numai că totul se îmbină atât de natural, fascinant și logic în cartea asta, încât ajungi să simți că tu ești personajul principal, că tu lupți pentru salvarea omenirii, că tu ajungi să schimbi timpul...

P.S. - mi-ar plăcea să văd o ecranizare după Carantina lui Egan; dar să fie un film bun, fidel cărţii, altfel nu ar avea nici un rost.

De ceva timp mă obsedează ciupercile. Și cred că mi se trage de la o delicioasă mâncare de pleurotus preparată de dl. D, abil bucătar și meșter făurar. Sau poate e din cauza "altcuiva" care va veni la noi în ianuarie, și așteptarea îmi da fiori... culinari; e foarte posibil și asta.



Oricum, într-o bună zi m-am hotărât să renunț la plicurile cu supă instant și să îmi prepar singură mult așteptata și visată super supă cremă de ciuperci. Așa că a două zi am pornit plină de speranța spre magazinul din pădure (care?) și m-am întors acasă cu coșulețul plin de ciuperci și alte ingrediente minunate și fermecate. Rețeta... e plin netul, am de unde alege, mă gândeam. Dl. D mi-a dat planul peste cap; cică rețeta mea, aleasă după ore întregi de zgâit la poze cu supe și scrisă pe înțelesul... oricui... pe hârtie, ei bine, nu e bună. Hmmm. Furioasă, iau cartea dnei SM, mare bucătăreasa. De la ea trebuie să iasă bună, nu? Și mă apuc... spăl, tai, iar spăl, tai fantezist, îndur călduri supraomenești, aburi, chiar și praful de piper... am speranțe.

Așa... Să lăsăm acum un pic bucătăria, așa cum e, în aburi și miresme îmbietoare, și să luăm un răgaz de un moment pentru o paranteză mică, dar foarte importantă (cine vrea poate să fumeze sau să bea o bere - recomandabil ultima variantă). Mda... Deci... eu nu gătesc. De obicei. Sunt genul acela de fată care a mâncat de la mama toată viață și care nici nu ar vrea să schimbe acest obicei, dar care știe câte ceva încât să nu moară de foame dacă ar fi părăsită de ai ei pentru o săptămâna. Așadar, omlete, salate, cartofi prăjiți, spaghete. Și cam atât. Pe de altă parte, și nu vreau să mă laud... mă pricep destul de al naibii de bine la dulciuri. Dl. D nu consideră că toate aceste ducegarii țin de bucătărie, dar cui îi păsa?. Aham...

Supa... Mirosea bine în bucătărie. Ciupercile se căleau cu mirodenii. Eu le-aș fi luat de pe foc și le-aș fi mâncat așa. Rețeta însă, zicea altceva. Așa că am continuat, ascultătoare. În definitiv, ar trebui să fie ușor, nu? Pui ingredientele, le prepari ca în rețetă... trebuie să iasă. Domne, nu a vrut! La mine nu a vrut! Dar deloc. Rezultatul a fost catastrofal, aproape că eram în pericol să mă vindec de obsesia petnru ciuperci și, mai mult chiar, să nu mai mănânc supă sau ciorbă pentru ceva timp. Mdea... Dl. D a mâncat din supă, lui i-a plăcut... cică. Sau poate vroia să mă încurajeze. Oricum i-am apreciat gestul și dârzenia. Eu... m-am hotărât. Deocamdată rămân la torturi și ciocolată. E mai bine pentru mine, pentru bucătărie, pentru cei din jur și, poate, mai ales, pentru bugetul familiei.

Lav

imagini: Corbis