Despre dor (Edna St Vincent Millay)

Where you used to be, there is a hole in the world, which I find myself constantly walking around in the daytime, and falling in at night. I miss you like hell.

~ Edna St Vincent Millay (poeta, prima femeie care a primit premiul Pulitzer pentru poezie)

Trimiteți un comentariu

1 Comentarii

  1. Cinci poezii de Edna St. Vincent Millay


    Am uitat pe ce braţe mi-a stat capul până-n zori


    Am uitat pe ce braţe mi-a stat capul până-n zori
    Şi ale cui au fost. Nu-mi amintesc – şi basta,
    Unde şi ce buze-am sărutat, de-atâtea ori;
    ... dar ploaia e plină de stafii noaptea asta.
    Dincolo de geam se aşteaptă poate un răspuns,
    Iar nesomnul din sânge recheamă din trecut
    Ecoul dulce-al unor voci nu stinse îndejuns,
    Rememorând parfumuri, mirosuri de demult.
    Astfel stau iarna singuri copacii pe coline,
    Fără-a şti ce păsări i-au părăsit anume,
    De ce-n albastrul ochi al bolţii atâta ger e:
    Eu nu mai ştiu să-mi chem iubirile pe nume,
    Tot ce ştiu e că vara mai cântă-un pic în mine
    Şi că, apoi, eu însămi voi deveni tăcere.

    ***

    Dragostea nu-i totul


    Dragostea nu-i totul: nu-i carne şi nici măcar nu-i băutură,
    Nici siestă nu-i, nu-i nici ţiglă care să te apere de ploaie;
    Şi nici buştean nu-i, de care să te-agaţi să scapi de viitură,
    Când coborând cu el, când cu el urcând pe creastă de puhoaie;
    Dragostea nu poate împinge aerul într-un plămân bolnav,
    Nici curăţa sângele, nici vindeca fractura unor coaste
    Şi, totuşi, mii de oameni i-ar dărui lui Satan sufletul sclav
    Pe loc, în schimbul unei infime promisiuni de dragoste.
    S-ar putea ca-un ultim ceas de cumpănă, nevoilor datoare,
    Ţintuită la pământ de dureri sau ţipând după-ajutoare,
    Sau poate fiindcă nu văd o altă ieşire salvatoare,
    Să-mi vând iubirea pentru-o zi de pace şi-un strop de alinare,
    Sau să negociez amintirea-acestei nopţi pentru mâncare.
    S-ar prea putea. Deşi, nu cred ca-aş putea. Aşa să fie oare?

    ****

    Eu, fiind femeie şi împovărată


    Eu, fiind femeie şi mai întotdeauna împovărată
    De ideile şi urgenţele-aferente naturii mele
    Sunt împinsă de proximitatea-ţi imediată sau de soartă
    Să te găsesc drăguţ şi să simt un fel de stranie plăcere
    Când îţi suport trupul greu pe sâni, ba mai mult, chiar să-l doresc:
    Aşa-i desenat patentul vieţii de la-începuturi încă,
    Să umbrească mintea şi să calmeze pulsul omenesc;
    În timp ce ne'mplinită rămâne fiinţa mea adâncă –
    Şi, totuşi, posedată. Nu te mai gândi – a fost mereu aşa,
    Sângele sprinten împotriva creierului cârcotaş, confuz.
    Mi-oi aminti de tine cu dragoste sau îmi voi asezona
    Scârba cu milă ; şi ţi-o spun verde de la obraz, clar în auz:
    Găsesc că izbucnirea mea de-acum e un motiv prea anonim
    Pentru conversaţie, în cazul în care ne mai întâlnim.


    ***

    Şi tu, ţărâna dragă, va trebui curând să mori


    Şi tu, ţărâna dragă, va trebui curând să mori,
    Din toată frumuseţea-ţi nimic nu va rămâne;
    Faţa perfectă, aceste mâini, ochii ca două flori,
    Trupul de-oţel şi flacără, se vor frânge mâine
    Sau, sub vântul Morţii, sub bruma ei ca lepra albă,
    Vei fi o frunză şi nimic mai mult, o frunză doar,
    Care cade, nu prima, cu clipa în arsa iarbă,
    – Uzată, străină sieşi – un bif prozaic în calendar.
    Dragostea-mi nu te va-ajuta când îţi va bate ora;
    În ciuda iubirii, te vei desface-n acea zi
    Şi vei pluti spectral prin aer, te vei risipi
    La fel cu-o floare, departe de ochii tuturora,
    Fără să se ştie nimic din ceea ce erai
    Sau cât de iubită de toţi ai fost, în luna mai.


    ***
    Joi


    Şi dacă miercuri te-am iubit cu foc
    Ce-înseamna asta pentru tine?
    Eu astăzi, joi, nu te iubesc deloc –
    Atâta doar iubirea-mi ţine.

    De ce te plângi de ceea ce-ai avut
    Eu nu te înţeleg – nu-i bine –
    Miercuri te-am iubit, dar miercuri a trecut,
    Ce-înseamnă asta pentru mine?


    traducere Petru Dimofte

    RăspundețiȘtergere