visul din copilărie care nu mi s-a îndeplinit (până acum)

by - mai 25, 2017


...de când eram mică mă fascinau stelele. Nu știam nimic despre ele, doar că sclipeau frumos, că uneori îmi închipuiam că suntem acoperiți toți de o pătură albastră de catifea și că luminile stelelor atârnă spre noi legate la capătul unor fire negre, tremurânde, și că Luna apărea uneori uriașă, uneori fragmentată, alteori nu apărea deloc fără ca eu să am vreo explicație despre asta - erau toanele ei, un mister încă de nepătruns pentru mine.

Pe vremea aia, pe cerul Bucureștiului apărea o puzderie de stele, mai ales în fiecare noapte de vară, pentru că în vacanța de vară puteam să stau pe treptele de la intrarea în casă, după ce se termina joaca pe stradă cu ceilalți copiii din vecini, și stăteam și mă gândeam la cum e acolo departe-departe, ce ființe și planete or exista și cum e viața în altă parte, la cum va fi în viitor, și eram sigură-sigură că atunci când voi fi mare - iar la vârsta aia un om de aproape 20 de ani era MARE, darmite unul de 37 de ani, cât am acum - deci eram sigură-sigură că atunci când voi fi mare voi fi acolo, departe, în vreo navă, că oamenii vor fi reușit să se desprindă de bucata asta de pământ și piatră și că vor aspira la alte zări.

Ei bine, nu. Nu încă. Am 37 de ani și visul meu nu s-a îndeplinit. Nu sunt acolo decât cu mintea și sufletul; uneori. Trupul îmi rămâne neputincios aici jos. Dar acum, ca adult, pot visa că toate cele la care mă gândeam în copilărie se vor îndeplini când vor fi copiii mei mari.

💖
Lavinia

(foto: brandlifemag.com)

Alte articole

0 comments