W Somerset Maugham : Vălul pictat (ed. Eminescu, 1972)

Scris în 1925, Vălul pictat este povestea vieții lui Kitty și a soțului ei, Walter. Și a vălului de minciuni, pasiuni, speranțe trecătoare, amăgiri... căruia cei ce trăiesc îi spun viață. :) O carte despre absența iubirii, situație care naște întotdeauna frustrare și tristețe și drame, nu? M-am întrebat cine ar fi mai vinovat într-o astfel de situație: cel care iubește și se încăpățânează să continue sau cel care nu iubește, dar a acceptat de bună-voie să între în situația respectivă? Dar să o iau cu începutul...

Îmi doream de mult timp cartea asta, încă de când am văzut ecranizarea fimului (despre care am scris aici). Dorința mi s-a îndeplinit când am găsit-o, împreună cu alte câteva, la un anticariat online. Plus că Somerset Maugham e unul din autorii pe care îmi doream să-i citesc - din motive pur superficiale: îmi place numele 😂. Iar când am dat prima pagină și am văzut motto-ul cărții... 💖 Citatul întreg este „Lift not the painted veil which those who live call Life” - „nu ridica vălul pictat, căruia cei ce trăiesc îi spun viață” și îi aparține lui P.S.Shelley.

Dar să revin la poveste... Deși căsătorită, Kitty are o aventură cu Charlie, un bărbat de patruzeci și unu de ani, suplu și sprinten ca un adolescent, după cum e caracterizat încă din primele pagini. Evident, însurat cu o femeie prietenoasă și bună, dar pe care Kitty nu o suportă (nici nu ne-am aștepta la altă perspectivă având în vedere că ea este amata). Walter le descoperă aventura, are o confruntare cu Kitty și vrea să o pedepsească dur - să o ia cu el într-o zonă măcinată de holeră -, dar cedează în ultimul moment în fața ei, acordându-i o șansă: dacă Charlie va divorța și se va căsători cu ea, el îi va acorda libertatea. Kitty, complet încrezătoare în dragostea dintre ea și Charlie, mizează pe faptul că acesta va divorța și că ei doi își vor continua viața împreună. Evident, Charlie are alte planuri; îi spune clar că nu va divorța, că deși nu își iubește soția, ea a fost întotdeauna deosebit de bună cu el și că între ei este un parteneriat special la care nu ar renunța niciodată - plus reputația distrusă, șansele de avansare într-un post mai bun pe care le-ar pierde, plus copiii, etc. Kitty se întoarce „plouată” la soțul ei și își dă seama că Walter știa dinainte, că bănuia reacția pe care o va avea amantul ei. Este deja îmbrăcat de călătorie, bagajele sunt făcute și totul e deja pregătit pentru plecarea în provincia Mei-tan-fu.

E momentul acum să trec în revistă câteva informații care ajută la cristalizarea relațiilor dintre protagoniști. Kitty nu l-a iubit niciodată pe Walter. S-a măritat cu el în speranța că va crește în ochii mamei sale, pentru că nu avusese decât pretendenți fără bani, pe care i-a și refuzat de fiecare dată; ba chiar sora ei mai mică apucase să se mărite înaintea ei. Așa că se mărită cu Walter, un medic bacteriolog extrem de inteligent, serios, blând și elegant, care nu reușește însă să-i câștige inima - pentru Kitty, toate aceste calități erau defecte. Dar ea nu spune nimic, acceptă cererea în căsătorie și intră în acest mariaj fără să se gândească la repercusiuni.

          „Venind la Hong Kong imediat după căsătorie, lui Kitty îi fu greu să se împace cu faptul ca poziția ei în societate să fie determinată de slujba pe care o avea soțul ei. Firește, toată lumea se purtase amabil, (...) dar Kitty înțelese repede că în calitate de soție a unui bacteriolog guvernamental nu însemna prea mult pentru ceilalți. Acest lucru o înfurie.” (p.17)
          „La trei luni după ce se căsătorise, Kitty își dădu seama că a făcut o greșeală; dar greșeala fusese mai degrabă a mamei sale decât a ei.” (p.20) „Doamna Garstin își revărsa asupra lui Kitty toată dragostea, o dragoste aspră, pricepută și calculată, de care era capabilă. Nutrea visuri ambițioase pentru fiica ei, năzuia nu la o partidă bună, ci la una strălucită. Kitty fusese crescută cu conștiința că avea să fie o femeie frumoasă și desigur că bănuia care sunt ambițiile mamei sale. Se potriveau cu propriile ei dorinți. (...) Kitty împlini douăzeci și cinci de ani și încă nu era măritată. Doamna Garstin era exasperată și nu ezita că-i spună fetei, într-un mod foarte neplăcut, tot ce-i trecea prin minte. O întrebă cât timp mai așteaptă s-o întrețină taică-su. (...) Cuprinsă de panică, se mărită cu Walter Fane.” (p.24-25)
          „Acum, deși erau căsătoriți de aproape doi ani, abia dacă îl cunoștea mai bine. La început fusese mișcată de bunătatea lui și măgulită, deși surprinsă, de pasiunea pe care i-o arăta. Era extrem de atent, avea foarte multă grijă să se simtă bine; nu-și exprima niciodată nici cea mai mică dorință, fără ca Walter să nu se grăbească să i-o îndeplinească. Îi făcea mereu cadouri. Dacă se întâmpla să fie suferindă, nimeni n-ar fi putut fi mai atent și mai afectuos ca el. Și întotdeauna era peste măsură de politicos. Când intra la ea în cameră se ridica în picioare, îi dădea mâna să o ajute să coboare din mașină, se grăbea să-i deschidă ușa când ieșea din cameră, nu intra niciodată în dormitorul ei fără să bată la ușă. Nu se purta cu ea așa cum văzuse că se poartă cei mai mulți bărbați cu nevestele lor, ci ca și cum amândoi ar fi fost oaspeți la un conac. Era plăcut și totuși un pic cam comic. S-ar fi simțit mai bine dacă s-ar fi purtat ceva mai dezinvolt. Nici relațiile conjugale nu o apropiaseră mai mult de Walter. Atunci era pasional, sălbatic, neobișnuit de emotiv și sentimental. Se tulbură când își dădu seama cât de sensibil era de fapt Walter.” (p.32)

Confruntarea lor, venită la câteva zile după momentul în care Walter află de relația ei extraconjugală, scoate la iveală adevăruri și cuvinte malițioase pe care amândoi le ținuseră ascunse până atunci.

          „- Nu-mi făcusem nici o iluzie despre tine, spuse el. Știam că ești proastă și frivolă și fără  minte. Știam că țelurile și idealurile tale erau vulgare și comune. Dar te iubeam. Știam că ești o ființă de mâna a doua. Dar te iubeam. E caraghios când mă gândesc cât de tare mă sileam să mă amuz cu lucrurile care te amuzau și cât de grijuliu eram să-ți ascund că nu sunt un ignorant și un tip vulgar și un bârfitor și un prost. Știam cât de înspăimântată erai de inteligență și am făcut tot ca să mă crezi un prost tot atât de mare ca și restul bărbaților pe care îi cunoșteai. Știam că te-ai măritat cu mine din conveniență. Te iubeam atât de mult, încât nici nu-mi păsa. Cei mai mulți oameni, când iubesc pe cineva și nu sunt iubiți, simt că sunt nedreptățiți. Devin furioși și înăcriți. Eu nu sunt așa. Nu m-am așteptat niciodată să mă iubești, nu vedeam nici un motiv să o faci, niciodată nu m-am considerat o ființă care poate să fie iubită. Eram mulțumit să mi se îngăduie să te iubesc și eram fermecat când uneori mă gândeam că ți-am plăcut sau când observam în ochii tăi o licărire de afecțiune binevoitoare. Am încercat să nu te plictisesc cu dragostea mea. Ceea ce cei mai mulți bărbați consideră un drept, eu eram pregătit să-l socotesc o favoare.
          Kitty, obișnuită dintodeauna cu complimentele, nu auzise niciodată asemenea lucruri. O furie oarbă, care-i alungă teama, o cuprinse, o sufocă parcă și simți că vinele i se umflă la tâmple. Vanitatea rănită poate face o femeie mai răzbunătoare decât o leoaică ai cărei pui au fost răpiți.
          - Dacă un bărbat nu e în stare să facă o femeie să-l iubească, e vina lui, nu a ei.
          - Evident...
          Tonul lui batjocoritor îi mări enervarea.” (p.57-58)

Odată ajunși în Mei-tan-fu, Walter se cufundă în lucru, iar Kitty... se plictisește; dar apucă să mediteze asupra celor întâmplate. Îi cunoaște pe Waddington, trimisul guvernamental din regiune, și pe călugărițele mânăstirii din zonă, la care ajunge în cele din urmă să facă voluntariat. Prin intermediul acestora începe ea să îl vadă cu alți ochi pe Walter, să îl descopere pe medicul dedicat și neînfricat care își petrece mai toate orele din zi și noapte luptând împotriva holerei și alinând suferința bolnavilor.

          „Știa că n-avea să mai vadă în ochii lui acea privire de afecțiune cu care odată era atât de obișnuită, încât o găsea exasperantă. Știa acum cât de uriașă era capacitatea lui de a iubi; într-un mod oarecum ciudat, el și-o revărsa asupra acelor bolnavi nenorociți care n-aveau pe nimeni altcineva  la care să se uite. Nu era geloasă, dr simțea parcă un gol în suflet; era ca și cum un sprijin cu care se obișnuise atât de mult încât nici să nu-i mai simtă prezența îi fusese deodată retras, așa că acum se clătina într-o parte și-ntr-alta ca un obiect lipsit de reazăm. Nu simțea decât dispreț față de ea însăși pentru că în trecut îl disprețuise pe Walter. El trebuie să fi știut cum îl privea și-i acceptase aprecierea fără nici un resentiment. Era o proastă și el o știa, dar fiindcă o iubea, asta nu avea pentru el nici o importanță. Acum nu-l mai ura, nu mai era supărată, ci se gândea la el cu teamă și nedumerire. Nu putea să nu recunoască însuțirile lui deosebite, uneori se gândea chiar că posedă o ciudată și neatrăgătoare măreție; era curios așadar că nu-l putea iubi în timp ce iubea un om a cărui nimicnicie îi era atât de clară. După multă gândire, în cursul acestor zile lungi, ajunsese să-și dea seama bine câte parale făcea Charlie Townsend; era un timp comun și însușurile lui erau de duzină. O, numai de-ar fi putut să-și smulgă din inimă iubirea care mai stăruia încă în sufletul ei! Încerca să nu se gândeacă la el.” (p. 101-102)

Dincolo însă de orice păreri și discuții, Kitty nu ajunge să-l iubească niciodată. Și nici el nu mai redevine cel care a fost.

          „- Chiar mă dispețuiești cu totul, Walter?
          - Nu. Ezitase și glasul lui sună ciudat. Mă disprețuiesc pe mine însumi. (...)
          - De ce te disprețuiești? întrebă ea.
          Walter puse jos cartea și se uită la ea gânditor. Părea să-și adune gândurile de undeva de  departe.
          - Fiindcă te-am iubit.
          Kitty se înroși și se uită într-altă parte. Nu putea să-i suporte privirea rece, fermă și scrutătoare. 
          - Cred că mă nedreptățești, spuse ea. Nu e drept să-mi faci reproșuri fiindcă am fost proastă și frivolă și vulgară. Am fost crescută așa. Toate fetele pe care le cunosc sunt așa... E ca și cum ai reproșa unui afon că se plictisește la un concert simfonic. E drept să mă învinovățești pentru că mi-ai presupus calități pe care nu le am? N-am încercat niciodată să te înșel prefăcându-mă că eram ce nu eram. Eram doar o fată veselă și drăguță. Nu cauți un colier de perle sau un mantou de zibelină într-un bâlci; cauți doar o trompetă de tinichea sau un balon.
          - Nu te învinovățesc pe tine.
          Glasul lui era obosit. Kitty începuse să devină cam nerăbdătoare. De ce nu putea să-și dea seama că pe lângă teroarea morții sub a cărei umbră se aflau, propriile lor treburi erau neînsemnate? Ce împortanță avea cu adevărat daăc o femeie proastă devenise adulteră și de ce soțul ei trebuia să se gândească măcar o clipă la așa ceva? Era ciudat că Walter, cu toată inteligența lui, avea într-o atât de redusă măsură simțul proporțiilor. Faptul că îmbrăcase o păpușă cu rochii somptuoase și o așezase într-un sanctuar ca să o adore și după aceea să descopere că păpușa era umplută cu tărâțe nu și-l putuse ierta nici lui, nici ei. Sufletul lui era sfâșiat. Trăise din iluzii și când adevărul le spulberase i se păruse că realitatea însăși a fost spulberată. Era adevărat, n-avea să o ierte pentru că nu se putea ierta pe sine însuși.
          I se păru că-l aude oftând ușor și se uită repede spre el. Un gând o fulgeră deodată și-i tăie respirația. Abia se putu stăpâni să nu țipe. Cum se numea asta - inimă zdrobită - oare din cauza asta suferea el?” (p.105-107)

Povestea se concentrează apoi pe mânăstire și călugărițe. Printre ele, Kitty ajunge să întrezărească oarecum sensul vieții, să găsească ideea unui drum de urmat în viață. Practic, din punctul meu de vedere, acum învață să trăiască, să știe ce e viața și cum ar trebui să arate o viață trăită cu sens. Da, pentru tot ce trăise și pentru toate lucrurile rele din viața ei, Kitty dă vina pe felul în care fusese crescută, pe mentalitatea care-i fusese transmisă prin educație (a se vedea si citatele de mai sus). dar totuși nu aș considera asta o scuză viabilă, ci mai degrabă o mentalitate de victimă; să nu uităm de eroinele care reușesc să se ridice totuși din mocirla în care le aruncă viața, orice ar însemna asta. Nu. Din punctul meu de vedere, cartea asta nu e altceva decât o frescă a unei perioade și a unei gândiri. Pentru mine a fost frustrant să o citesc, recunosc.

Opresc aici povestea, pentru că nu vreau să dezvălui finalul cărții. Nu vă așteptați la un final fericit, totuși - mi se pare corect să spun asta. Vălul pictat e o carte simplă și grea în același timp - simplă prin felul scriiturii, grea prin sentimentele despre care vorbește. O viață prețioasă, stinsă dintr-o acută lipsă de iubire pe care încercase în van să o acopere cu un văl pictat de frivolități și iluzii, și alta obișnuită, dar care continuă și începe în același timp cu adevărat, pentru că primii 30 de ani nu fuseseră decât un alt fel de văl pictat. Frumoase metafore...


Happy reading!
Lavinia