Inceput dublu de gradi

by - septembrie 22, 2012

Finalul vacantei de vara se apropia apoteotic si nu voiam sa constientizez asta deloc. Dar deloc. Deloc. Si ma iritau la culme cei care numarau zilele, care faceau comentarii despre viitorii ''scolarei'' (titlu total anapoda, pentru ca, in esenta, nu se aplica), care observau ca a venit toamna. Eu nu si nu. Inca mai voiam sa fie cald, sa mai mergem o data la mare si la munte, sa ajungem in padure pe timp de vara, sa mai simt soarele, sa mai fac chestii cu cei mici, sa ma intalnesc cu fetele si sa pictam, sa ne vedem cu oameni dragi care stau la o aruncatura de bat de noi dar pe care din N motive nu am apucat sa ii vizitam, sa mai fac si sa mai fac... Si, ca de obicei, timpul merge inainte si nu astepta dupa planurile noastre. What a bitch! :))

Pregatita sau nu, gradinita a venit peste mine - peste noi. Ne-am trezit relativ ok dimineata, cei mici au fost sus in 2 pasi si 3 miscari. Era semn bun. Eu uram tot. Inca de la intrarea in curtea scolii, ceata de parinti, bunici si copii mi-a zgariat ochii - nu de altceva, dar urasc urasc uniformele si dresurile de fetite, era foarte devreme si insorit, iar eu nu aveam ochelarii. Am inaintat hotarata cu cei mici de mana, facandu-mi loc prin gloata razleata care parca nu ne vedea (mi se pare mie sau oamenii au devenit mai nesimtiti cu timpul; nu de alta, dar eu daca vad ca vine un om cu doi copii, iar eu ocup ca vaca tot drumul, ma dau la o parte... ei, nu!).

In fine, ajungem si luam in primire un singur dulap pentru amandoi. Nu mai spun ce plangere era. La grupa mica, inteleg... Dar la grupa mare? Wtf, copii de 4-5 ani sa planga la gradi nu am mai pomenit. Aaa, faza e ca desi ar trebui sa fie in grupa mare, de fapt e primul lor an de gradi. ''Pai m-am gandit sa nu il dau direct la scoala, sa il aduc si la gradinita un an'' Si nu e caz unic, spre plangerea mintii mele. Nu inteleg nicicum faptul ca pot exista copii care nu merg la gradinita. Mai ales la oras, unde au unde sa vina, pentru ca inca mai avem gradinite; la tara e altceva. Traiesc / traim intr-un oras in care oamenii-parintii nu stiu cat de importanta e gradinita... Iar aceasta realitate mi-a zdruncinat din temelii (inca o data) conceptiile pe care le am despre oameni si nivelul lor.

Maria nu e in grupa cu Mihai. Prin nu stiu ce minune, anul acesta grupele sunt cat de cat omogene. Doamna Laura a Mariei este de nota 10x... Doamna Elena a lui Mihai, la fel. Primele zile au decurs normal, ei nu au plans si nu au intrebat de mine, cum de altfel ma si asteptam. Dupa vreo doua zile de gradi, Mihai si-a facut vreo doi prieteni. Maria inca nu, dar se mai joaca cu ceilalti; ea prefera sa stea undeva si sa picteze - doamna mi-a zis ca nu are probleme cu ea.

Evident, in primele 2-3 zile nu am fost concentrata decat pe Mariuca. A urmat apoi o seara cu doua sedinte cu parintii, concomitente. :)) Eram zombi si cam asa inca mai sunt si acum. ''Clasele sunt mici, dar ne vom descurca, ei vor evolua, veti vedea schimbari la ei in timp.'' Iar eu stiu foarte bine ca asa va fi. ''Da, doamna, si noi speram, ca parinti, ca si ei sa se schimbe, sa nu mai fie copiii rasfatati si plini de toane pe care i-am crescut'' spune o mamica vorbind parca in numele tuturor. Sa ma trazneasca. Ma sochez, tac, zambesc. Toate-s noi si noua toate.

In a 3-a zi, cand ajung la gradinita sa ii iau, il vad pe Mihai, Maria si un baiat in casuta de indieni. Mihai si baiatul celalalt pareau ca urmaresc pe cineva. Ooo, ma bucur, inseamna ca se joaca. Intru, stau deoparte si apoi, intr-un tarziu, ma duc la ei. ''Ce faceti?'' ''Il urmarim pe baiatul ala, sa ii bagam mintile in cap?'' Huh? ''Pai de ce?'' ''Pai a venit si i-a turnat Mariei un pahar de nisip in cap'' Raman masca. Ma uit in capul ei, da, e plina de nisip prins bine la radacina firului, semn ca i-a strivit bine paharul de cap. Renunt sa ma enervez, desi imi e greu sa inteleg cum un copil de 5 ani poate sa faca asta, dar ii spun Mariei ca asa se mai intampla; ea nu era foarte suparata, dar voia sa fie lasata in pace, de aia se si bagase in casa indienilor. Mai tarziu, vine vorba si ii zic doamnei. ''Eh, asta e, asa se mai intampla.'' Mmm, nu-s de acord. Cand sa plecam, inteleg si de ce copilul ala s-a purtat asa. Bunica-sa il tragea de mana ca pe un turbat, el tragea in directia opusa, vizibil stresat. Doamne, cand or sa invete oamenii astia ceva? Serenity now...

Am vazut multi copii rasfatati, egoisti, tupeisti, necooperanti, putin sociabili - daca la 2 ani se accepta, la 3-4-5 deja e o problema. Pentru altii, nu pentru parintii lor, desigur. Inca se mai poarta, prin randul parintilor, amenintarile si palmele ca metode de calmare si motivare a copiilor care plang ca nu vor sa stea la gradinita. Motiv pentru care nu am socializat decat cu parintii pe care ii stiam de doi ani si cu inca cativa, care sunt normali, deschisi, pozitivi.

Mai jos suntem noi 3, venind acasa dupa prima zi de gradinita. O poza pe care o voi iubi la nesfarsit (povestea acestei expresii o zic alta data).


Si era sa uit sa spun si despre ce simt eu...

Pai cand am ajuns acasa, dimineata, era totul gol. De 1000 de ori mai pustiu decat inainte. Atat de pustiu si liniste, pentru 4 ore, incat nu stiam ce sa fac cu timpul liber proaspat dobandit si lucram ca un robot. Intre timp, mi-am revenit. Am ajuns sa ii inteleg si pe parintii care fac atata tam-tam cu intrarea la scoala/gradinita. Si eu am fost emotionata prima oara, cu Mihai. Cu Maria a fost un proces mai lent, insa am constientizat pana la urma ca a intrat intr-o etapa care o va duce din ce in ce mai departe... ca o barca dusa de valuri in larg :) E firea noastra sa fim asa, dar pe de alta parte, gandul ca timpul trece atat de repede ma blocheaza.
Parca iesi luaseram vacanta de vara si acum iata-ma venind spre casa in primul an de gradinita al Mariei si cel de-al treilea pentru Mihai.
Parca ieri il duceam pe Mihai la gradi si veneam acasa la Maria, care inca dormea...
parca mai ieri ne plimbam toti 3 prin oras...
parca ieri intra Mihai, curajos, in primul an de gradinita...
parca ieri a fost vara in care a murit MJ iar eu dansam cu amandoi in brate pe muzica lui...
parca ieri ne-am tuns toti, cheliosi...
parca ieri am facut prima plimbare singura cu amandoi...

parca ieri am vazut prima data chipul rotund, de Lunica, al Mariei...
parca ieri l-am tinut pentru prima data pe Mihai in brate...
Si totusi, au trecut 5 ani.
5 ani.
Si parca ieri...
:)
Lavinia

Alte articole

0 comments