Primăvara-vară a vieţii mele

foto: corbis.com

          Multi inca nu simt primavara; vad asta in oamenii din jurul meu, o citesc in mesajele de pe FB... Pentru mine, primavara a venit cu vreo doua zile inainte de 1 martie, deci nu a venit cu martisoare sau ghiocei, ci cu un aer de duca si cateva raze de soare strecurate cu vitejie printre niste nori negri-negri. Acum imi pare rau ca nu am fotografiat ziua aia, dar poate-i mai frumos ca a ramas asa, numai in amintirea mea.
          Vorbeam azi cu o prietena ca eu ma cam ascund de cativa ani de ziua mea; incerc sa nu ma gandesc, raspund politicos la urari si cu un zambet usor fortat, mai mult nascut din amintirile altor ani de demult, decat din fericirea ca, iata, a mai trecut un an si pentru mine si trebuie sa vad inainte cu optimism si sa fiu fericita. Pe de o parte, pun comportamentul meu pe seama trecerii la cifra 3. Cica e ceva, se schimba ceva. Eu, sincer, nu am simtit ceva schimbat decat cand am implitit 3 urmat de 1 (poate oi fi eu cu un an in urma, nu stiu...). Da, normal, daca stau si ma gandesc, cand eram mica-mica toti cei care aveau 20 de ani, nu mai zic peste, erau cumplit de batrani pentru mine, de fapt nici nu prea observam decat copii la fel ca mine. Cand am facut 20 nu vedeam decat tineri de aceeasi varsta cu mine. Acum am inceput sa vad si copii si tineri si adulti si batrani. Deci ceva cumva carevasazica s-a schimbat. Sa insemne asta ca m-am maturizat? Nu stiu, e uneori o diferenta ca de la cer la pamant intre modul in care ne percem pe sine si modul in care ne percep ceilalti. Cert e ca mi s-a spus "hai mai gagica, ca nu esti baba, ce naiba!" si, cu alta ocazie si altcineva, ca nu sunt suficient de matura, dar ca nici copil nu sunt - e singura descriere pe care o am de la altii, despre mine, la varsta asta. Sunt la mijloc. ...Sa fie de bine, sa fie de rau? Sa fie mai degraba normal? Nici asta nu stiu.
          Stiu numai ca a venit primavara si ca eu o simt ca pe o vara... Si mai simt ca va urma o vara lunga de tot.

Pace,

Lavinia