Poezii pentru omul care a murit pe intuneric (2) - 2070 de cuvinte

23 iulie 2011

Poezii pentru omul care a murit pe intuneric (2)

ROMANŢA PELERINULUI
de Ion Minulescu

Sunt obosit de drum şi-aş vrea
Să dorm trei nopţi,
Trei vieţi în şir,
Culcat pe-un aşternut,
Aşa
Cum dorm culcaţi în cimitir
Toţi sfinţii palizi din altare,
Cu pumnii-ncrucişaţi pe piept.
Din somnul fără deşteptare
Aş vrea să nu mă mai deştept...

Cei ce-au pornit-naintea mea,
Bătătorind poteca lungă,
Şi-au năzuit ce nu era
În rostul vieţii scris s-ajungă,
Cei ce-au pornit, cu mii de ani
Naintea mea, pe-acelasi drum,
Au adormit pe sub castani
Demult,
Şi dorm uitaţi şi-acum.

Şi dintre cei porniţi cândva,
Mânaţi — spre aceleaşi înnorate
Şi mute zări - de-aceeaşi stea.
Un singur pelerin mai bate
La poarta liniştii...
El pare
Că,-ndurerat ca Prometeu,
E mort de mult şi... tot nu moare —

Şi-acest biet pelerin sunt eu!...




PELERINII MORŢII
de Ion Minulescu

E cârciuma plină de oameni străini -
De oameni tăcuţi ce vin de departe,
De unde ei singuri să spună nu ştiu...

De unde veniţi, pelerini?
Din care cetate cu porţile sparte
Din care pustiu?...
De unde veniţi, pelerini?

De unde veniţi cu sandalele rupte,
Cu hainele zdrenţe şi feţele supte,
Şi albe, de parcă
Vă temeţi ca pumnul de care fugiţi
Să nu vă ajungă şi iar să vă-ntoarcă
În ţara în care n-aţi vrut să trăiţi?...
Cu ochii albaştri, ca-albastrul senini,
De unde veniţi, pelerini?...

Ei tac...
Să răspundă nici unul nu vrea ;
Iar cârciuma pare o criptă,
Şi-n ea
Tăcuţii străini, cu sandalele rupte,
Cu hainele zdrenţe şi feţele supte,
Cu braţele goale şi umerii goi,
Îşi trec de la unul la altul paharul,
Şi-n flacăra scurtă ce-o scapără-amnarul
Par nişte strigoi...

- Hei!... Mute fiinţe,
Bizari pelerini,
Cu ochii albaştri, ca-albastrul senini,
Spre care cetate pornirăţi - armată
De oameni cu cranii şi mâini de schelete,
Cu feţele albe ca albul perete
Şi gura-ncleştată?

Ei tac...
Să răspundă nici unul nu vrea...
Pe cer o lumină s-aprinde, şi-o stea
Coboară şi-n sute de stele se-mparte...

Şi-n clipa aceea, tăcuţii strigoi
Se scoală grămadă, ca-n ziua de-apoi,
Şi pleacă cu toţi mai departe...



NOCTURNĂ
de Ion Minulescu

În noaptea-aceea luna părea un cap de mort
Tăiat de ghilotină şi aruncat în Mare -
Un cap purtat de valuri şi-n marşuri funerare
Rostogolit spre farul ce scânteia în port.

În noapte-aceea luna părea un ghem de sfoară
Scăpat din mâna dreaptă a celui care-n viaţă
Te leagă, te dezleagă, te iartă şi te-nvaţă
Cum poţi ieşi din iarnă, intrând în primăvară.

Şi-n noaptea-aceea luna părea un chihlimbar
Desprins din cingătoarea lui Crist, care murise
Ca să-nvieze iarăşi din somnul fără vise,
Sanctificîndu-şi crucea rămasă pe Calvar!...



CREPUSCUL LA TOMIS
de Ion Minulescu

Pe mare-n asfinţit...
Şi vântul
Îmi poartă barca pe cărarea
Pe care soarele şi marea
Se-mbrăţişează cu pământul!...

Din larg,
Ca nişte mici fragmente
Desprinse din albastrul infinit,
Înamoratele sirene
Apar cu gesturi indecente
Şi-n cinstea mea încep să-noate
Pe spate,
Cu câte-un far aprins sub gene,
Ce-mi luminează-n asfinţit
Temutul semn de întrebare
Cu care marea m-a-nfrăţit...

Iar eu -
Pornit în căutarea
Frumosului din suflet
Şi din rime -
Un vagabond pe care marea
M-a scos de păr, din adâncime
M-avânt din nou în infinit...
Şi convertit
De dragul unei simple jucării,
M-agăţ cu mâinile de astrul
Ce ca un pescăruş rănit
Îşi moaie aripa-n albastrul
Crepuscularei agonii!...



SOSESC CORABIILE
de Ion MInulescu

Sosesc corăbiile,
Vino,
Să le vedem cum intră-n port -
Să le vedem cum, obosite de-atâta luptă cu furtuna,
Îşi lasă ancorele grele să cadă una câte una,
Aşa cum fiecare parcă şi-ar îngropa câte un mort!...

Sosesc cu pânzele umflate,
Ca nişte sânuri de femeie
Pe care-o buză pătimaşă le-a-nvineţit de sărutări,
Şi parcă-aduc cu ele toată splendoarea vechilor serbări
În cinstea lui Neptun -
Temutul stăpân al Mărilor Egee.

Sosesc din larg, misterioase,
Ca nişte semne de-ntrebare...
Nu ştim din care fund de lume -
Din răsărit,
Sau din apus -
Dar ştim că ori de unde pleacă
Ne-aduc veşti noi şi-ndestulare...
Sosesc corăbiile...
Vino,
Să le-ntrebăm ce ne-au adus!...



ROMANŢA CELUI CE S-ANTORS
de Ion Minulescu

Tăceţi, voi toţi din jurul meu,
Vă rog tăceţi -
Că-s obosit,
Şi-aş vrea să dorm,
Şi-aş vrea să mor,
De-ar fi să pot muri curând şi mai uşor
Ca cei ce-s morţi de mult!...
Tăceţi,
Vă rog tăceţi...

Abia sosit,
Voi mă-ntrebaţi pe unde-am fost!...
O, de-aţi şti voi ce drumuri lungi,
M-adăpostea, pribeag mereu tot pe-alte mări!...
Ce fund de zări
O, de-aţi putea porni şi voi
Pe unde-am fost!...

O, de-aţi putea şi voi cândva,
Pornind grăbiţi pe urma mea,
Să rătăciţi ne’ntrebători
Şi ne’ntrebaţi!...
Să vânturaţi pământul tot -
În lung
Şi-n lat -
Şi fund de văi,
Şi vârf de munţi, necercetat,
Să cercetaţi
Ne’ntrebători
Şi ne’ntrebaţi!...

O, de-aţi putea-ntâlni şi voi ce-am întâlnit -
Femei cu ochi frumoşi de bronz
Şi guri de-argint,
Ce le-am iubit,
Şi le-am iertat -
Căci toate mint,
Cum i-au minţit
Pe toţi pe câţi i-au întâlnit!
O, de-aş putea să vă spun tot...
Dar nu -
Plecaţi...
Că-s obosit -
Şi-aş vrea să dorm,
Şi-aş vrea să mor,
De-ar fi să pot muri curând şi mai uşor!...
M-aţi ascultat -
Vă mulţumesc...
Acum plecaţi.



ROMANŢA FĂRĂ MUZICĂ
de Ion Minulescu

Ca să-ajung la tine, i-am zis calului:
- Grăbeşte...
Pune-ţi aripi ca în basme
Şi te-nalţă până-n nori...
Tot mai sus,
Tot mai departe -
Ca şiragul de cocori
Ce pluteşte colo-n zare!...
Haide, calule, grăbeşte!...

Ca să-ajung până la tine, i-am zis vântului:
- Dă-mi mâna
Şi târăşte-mă cu tine până unde poţi pătrunde -
Până-n zarea-nsângerată unde soarele s-ascunde...
Ca s-ajung cât mai degrabă,
Haide, vântule, dă-mi mâna!...

Ca să-ajung până la tine, i-am zis morţii:
- Mergi-nainte
Şi coseşte-mi fără milă tot ce-i viu
Şi-mi ţine calea...
Netezeşte-mi munţii-n zare
Şi-umple-mi de cadavre valea
Dintre ea şi mine -
Haide!... Haide, moarte, mergi-nainte!...

Ca să-ajung până la tine,
Pentru tine-au obosit
Calul,
Vântul,
Moartea -
Toate mi-au făcut pe voie ;
Dar...
Dintre cutele perdelei, ochii-ţi verzi nu-mi mai răsar,
Strunele chitarei-s rupte
Şi... romanţa s-a sfârşit!



TREI LACRIMI RECI DE CĂLĂTOARE
de Ion Minulescu

Şi-ai să mă uiţi -
Că prea departe
Şi prea pentru mult timp porneşti!
Şi-am să te uit -
Că şi uitarea e scrisă-n legile-omeneşti.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu ochii urmări-vei ţărmul, topindu-se ca noru-n zare,
Şi ochii-ţi lăcrima-vor poate
Trei lacrimi reci de călătoare ;
Iar eu pe ţărm
Mâhnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Şi-nţelegând că mi-eşti pierdută,
Te-oi plânge-n ritmul unui vers.

Şi versul meu
L-o duce poate vreun cântăreţ până la tine,
Iar tu -
Cântându-l ca şi dânsul,
Plângându-l, poate, ca şi mine -
Te vei gândi la adorata în cinstea căreia fu scris,
Şi-uitând că m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Întunecatu-mi chip,
Ca-n ziua când te-afunda vaporu-n zare
Şi când din ochi lăsai să-ţi pice
Trei lacrimi reci de călătoare!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu