Dietă vs. reţetă. Slăbitul meu fericit.

          Am o lene în mineee. De fapt se vede, nu am mai scris pe blog la fel de des, iar asta nu e din cauză că nu aş avea ce... că am cu tonele. Chef însă nu mai am. Scriu acum pentru că mi-e foame de chestii dulci pe care nu le am la îndemână şi trebuie să fac orice ca să îmi abat gândurile. :D
          Scriu aşadar despre prima mea încercare adevărată de a slăbi. Sau mai bine zis, de a adopta un stil sănătos de viaţă.
          Mai toată viaţa mea de până acum 4 ani am fost slăbănoagă. Foarte.

          Mai exact am avut mereu 1,78 şi 57 kg. Foarte rar 60 şi atunci cu stări de greaţă. Eram un om activ - mergeam aproape zilnic pe jos, uneori mai făceam vreo 30 de minute de sport pe zi (tae bo), dar asta mai mult ca să o învăţ şi pe nepoata mea să facă mişcare şi, prin unele weekenduri fericite mai scăpam cu bicicleta prin parc (pe vremea aia nu erau atât de mulţi câini, parcă). Toate astea le făceam pentru că îmi plăcea; aşa era felul meu de a fi. De mâncat, mâncam orice, fără limite: adoram cartofii prăjiţi, ciocolata, sarmalele şi îngheţata şi le mâncam fără nici o problemă pentru că niciodată nu se depunea nimic.
          Apoi... am rămas însărcinată cu Mihai.
          Ştiu că azi se pune mare preţ pe o dietă corectă în timpul sarcinii, legume şi fructe multe şi bla bla bla, că se zice că dacă eşti gravidă nu e musai să te îngraşi. E suficient să vezi ”vedetele” care au trecut prin asta, unele reuşind să rămână la fel de suple (ele ştiu cu ce sacrificii sau poate nu) şi altele fiind puse la zid pentru că s-au îngrăşat (cel mai relevant e cazul Nicoletei Luciu; nu că aş fi urmărit în mod special, dar când văd că un coate-goale de ”jurnalist” îşi dă cu părerea despre cum ar trebui sau nu să arate o femeie în timpul sarcinii sau după naştere mă cam enervez). Acum e moda cu gravidele slabe şi sunt ridicate la maaare rang de zeiţe. Or, fi, nu zic nu... dar eu nu am fost aşa. Nu am putut.
          Când eram însărcinată cu Mihai aveam o foame în mine de speriat. Mâncam la două ore, practic. Şi cel mai rău era că dacă nu mâncam mi se făcea rău. Aşa că am fost o fericită mămică... cu vreo 15 kg în plus.

Asta este una din fotografiile mele preferate. Era 19 august 2007, Mihai avea numai 3 zile şi eram acasă, acasă la părinţii mei. Mi-am făcut singură fotografia, eram numai eu şi puiuţul meu mic, adormit, în fosta mea cameră, printre lucrurile mele. Era cald afară, dar atât de răcoare şi bine înăuntru, ca în toate casele vechi, din cărămidă, iar vântul călduţ umfla perdeaua. Ador poza asta.

          Iar adevărul e că puţin îmi păsa de ele. Nu aveam nici timp, nici chef de sport, iar vorbele că ”lasă să vezi tu că slăbeşti numai cât te plimbi cu căruciorul prin parc sau cât alergi după el” nu au funcţionat. Oricum, nu mă interesa prea tare subiectul şi simţeam că metabolismul îmi va redeveni cel de dinainte.
          Apoi, sarcina cu Maria a picat taman la fix.

          Evident, orice idee care îmi venise legată de un eventual abonament la o sală sau un regim alimentar mai sănătos, au zburat pe fereastră. Se părea că eu cea sprinţară nu mai eram prin zonă şi nu mai aveam cum să apar prea curând.
          Timpul a trecut apoi, cu variaţiuni de greutate înspre plus. Şi se simţeau.

          Cu doi copii mereu legaţi de mine, nu aveam timp liber deloc, darmite pentru sport... şi chiar dacă ar fi fost să îmi aloc 30 de minute pe zi de sport făcut în casă, preferam să petrec minutele alea făcând ceva cu cei mici, decât să mi-l dăruiesc mie - că a fost bine, că a fost rău cum am făcut, nu ştiu. De dietă nu se putea vorbi, pentru că nu pot să ţin aşa ceva. Cred că a fost un moment în care am ajuns la 80 kg. Şi spun asta fără să mă plâng. Ştiam că am o problemă, deja începusem să nu mă mai simt bine în pielea mea şi era un semn de alarmă. Eu, care aşa slăbănoagă cum eram odată, căram greutăţi şi puteam să urc pe munte, ajunsesem să gâfâi cu sacoşele (grele, ce-i drept) de cumpărături.

          Anul acesta, nu ştiu sigur cum şi de ce, dar bănuiesc că are legătură cu faptul că Mihai a intrat la grădiniţă, am început să simt că cei mici au mai crescut, sunt mai independenţi şi că mă pot ocupa, în sfârşit, şi de mine.
          Zis şi făcut.
          În primul rând, am început să mănânc cu adevărat. Trei mese pe zi. Pentru că înainte, programul haotic pe care îl aveam, şi care gravita total în jurul celor mici, nu îmi permitea nici măcar să mănânc liniştită, la masă, 15 minute, masa mea principală şi de cele mai multe ori singura, era seara, după ce se culcau cei mici... iar asta e dezastruos pentru organism. Acum am început să îmi fac şi mie un ceai şi două sandvişuri dimineaţa şi să le strecor pe tava cu mâncare a celor mici, ca să mâncăm împreună, am început să îmi iau şi ceva de mâncare la prânz, tot ca să mănânc împreună cu ei, apoi să îmi iau o gustare pe la 8 seara. Încerc să nu mănânc după ora 20. Şi aşa, mâncând, am mai slăbit un pic. Asta în condiţiile în care tot mai mâncam dulciuri. Mănânc orice, dar cu măsură şi, în timp, sper să pot ajunge să migrez spre o dietă hipocalorică - mi se pare cea mai puţin restrictivă pentru cineva pofticios ca mine.
          Ziceam mai sus că sunt moartă după îngheţată. Aşa e... era. Citind despre  alimentaţia actuală şi din cauza alergiei lui Mihai, am început să fiu mai atentă şi am ajuns, acum, să salivez la propriu după nu-ştiu-ce prăjitură îmbietoare sau mezel (mirosul ăla nenorocit mă omoară!), dar să nu mă pot atinge de nimic pentru că îmi vin în minte imediat porcăriile pe care le conţin... şi îmi fac greaţă. Un fel de iubire-ură. :))
          Nu o să devin radicală şi să trec pe raw food pentru că nu îmi plac extremele de nici un fel şi cred că cea mai bună cale e cea de mijloc, dar da, mâncăm mai multe legume şi fructe, nu mai mâncăm carne procesată de când D a făcut o reţetă de ”salam” de casă şi nici dulciuri nu prea mai băgăm, iar atunci când o facem sunt de cele mai multe ori chestii sănătoase, iar excesele sunt rare. Acum sunt într-un proces de schimbare şi, pentru prima oară după mult, mult timp, simt că redevin eu.