Vrei să...

by - februarie 09, 2011

       Marţi seară, pe la ora opt.
       - Vrei să pleci cu mine în lume?
       Pauză.
       - Unde...
       - În lume, spune ridicând din umeri nonşalant.
       Îl privesc. Într-o secundă, zeci de ganduri şi cuvinte îmi trec prin cap. Atât de multe că mă ameţesc. Îl privesc şi mă întreb dacă nu cumva glumeşte, dacă trăieşte alături de mine, dacă a uitat de copii.
       - Ştii că nu pot.
       - Ba ai putea.
       - Ba nu, nu pot. Spre deosebire de tine, eu am şi alte responsabilităţi care mă ţin legată.
       Îmi zâmbeşte sarcastic. L-am atins acolo unde nu suportă.
       - Îţi amintesc că şi eu am responsabilităţi. Şi că muncesc...
       - Da, da, responsabilitatea ta e să le oferi siguranţă materială. Ştim asta. Dar asta fac şi eu, muncesc, mă zbat, dar mai am şi alte responsabilităţi faţă de ei.
       - Ştii că ai putea să laşi pe alţii.
       Să-i mai spun încă o dată că nimeni nu dă de mâncare copiilor, nu îi spală, nu le face de mâncare, nu îl duce pe Mihai la grădiniţă sau îl ia, nimeni nu ştie nici măcar când trebuie culcaţi copiii. Nici măcar el, în ultimul timp. Şi că nu pot lăsa copiii pe capul nimănui într-o MIERCURI, când Mihai mai are de mers la grădi şi Maria e răcită? Nu, nu îi mai spun, că ştie şi consideră că asta e strict datoria mea. Dar atunci de ce îmi cere să las astea toate, dacă ştie că nu pot? Nu am reuşit să plec nici măcar într-un parc să mai văd altă lume, pentru că pentru mine nu e timp niciodată. Presupun că a întrebat numai ca să întrebe. E mai uşor aşa, să zici că ţi-ai făcut datoria, chiar dacă era un moment nepotrivit, şi la nevoie să te aperi cu asta; va fi vina mea că nu am făcut în aşa fel încât să pot să plec.
       Da, aş vrea şi eu să pot spune azi, chiar azi, LA ORA X PLEC, mi-e dor să merg cu trenul chiar şi un pic şi să îmi închipui că mă duce la capătul pământului, să fac poze în alt loc decât în oraş, SĂ RESPIR în sfârşit, să simt aerul rece şi tare, să văd cerul liber şi albastru, atât de albastru încât să mă doară ochii, să văd munţii, să urc, să ajung în pădure, ador pădurea şi mirosul de pământ, să nu mai trebuiască să mă gândesc la ce voi face peste 10 minute, numai să trăiesc, să îmi amintesc de mine, să văd, să miros, să respir, să trăiesc, atât. Aşa cum făceam acum 4 ani. Poate părea trist, dar acum nu pot... miercuri. Nu mai sunt numai eu.
       O linişte se strecoară între noi. Liniştea de dinaintea furtunii. M-am obişnuit cu ea. O urăsc. Mă dărâmă. Aşa că azi privesc singură pe fereastră, la cer şi la păsări şi îmi închipui că zbor cu ele departe, pe câmp, peste iarbă, unde e cald, apoi în sus spre munţi unde e linişte senină şi calmă şi vânt ştrengar venit de departe. Şi pentru câteva secunde uit şi mă rup de realitate, nu mă mai doare nimic şi mi-e bine.

P.S.
       - După cum am prevăzut, eu sunt de vină; am fost încadrată rapid în categoria oamenilor ”care îşi dorm zilele plângând că nu au timp să facă nimic, de bolnavii care transpiră trişti în loc să lupte, de nehotărâţi, de ipocriţi, de leneşi”; ei bine, nu dorm, am mutat ceva mobilă azi că se urcau copiii pe ea şi puteau să cadă, încerc să o învăţ pe Maria să facă pipi la oală, trebuie să fac faţă crizelor lui Mihai, să încerc să îmi adun rămăşiţa de viaţă care a mai rămas în mine şi să verific mailul la 30 de minute ca să văd dacă am primit ceva de lucru... desigur, stând. Şi nu mi-am plâns de milă, am scris numai că VISEZ şi că îmi fac planuri - dacă asta înseamnă a-mi plânge de milă, da, îmi plâng. Până la urmă e jurnalul meu.
       - Încă nu îmi dau seama cum de un om pe care l-am iubit mai mult decât orice şi pentru care am făcut orice ajunge să mă facă să îmi fie teamă de momentul când e lângă mine. Chestia asta nu o pot înţelege şi mă destabilizează. DA, aş vrea să plec, chiar acum, departe. Să mă îmbrac şi să plec departe de casa asta care mă sufocă şi de care nu mă leagă nimic. Wow, ce bine e să mă detaşez. La naiba cu tot. Să fiu şi eu o fiinţă independentă. :)
       - Mi-am dat seama, iarăşi, cât de stupizi pot fi unii oameni, cum îşi dau ei cu părerea despre diferite lucruri fără ca măcar să ştie despre ce e vorba, cât de repede catalogheaza şi etichetează. E dezgustător.

(octombrie 2006, într-o drumeţie cu un om foarte drag sufletului meu.
atunci am scris postarea asta, cu gandul la EL; si era foarte adevarat)

Alte articole

0 comments