...de lună nouă

by - decembrie 06, 2010

Oare de ce sunt oamenii atât de obsedaţi de moarte? Atât de mult că ajung să constuiască tot felul de scenarii care ilustrează asta... oau, ce poveste tare, cum a murit la final, am plâns, how touchy... Am ajuns să cred că suferim de un fel de înclinaţie masochistă latentă (mai mult sau mai puţin) spre disecarea acestui lucru, spre ”rumegarea” şi tocirea subiectului, rotirea lui pe toate părţile, analizarea fiecărei faţete... E morbid. E o tâmpenie. Da, murim câte puţin de când ne naştem, suntem fiinţe atât de fragile în realitate că putem să pierim oricând, dar chiar trebuie să facem filme despre asta, muzică, poezii... Şi atât de multe? Şi tot să nu ne ajungă? Mi se face rău, fizic. Dacă i-aş spune cuiva ştii, o să mori, va fi oripilat, deşi i-am spus un lucru la fel de normal ca acela că după ce o să bea o cană de apă o să se ducă la baie să facă pipi. Dacă mergem spre mare, pe drum ce facem, ne gândim şi vorbim numai despre mare şi apă sau mai vorbim şi despre altceva, mai ne oprim să mâncăm, să admirăm peisajul, să facem o poză, să fumăm o ţigară sau să bem un pepsi... Nu putem să trăim viaţa fără să avem constant în ochi iminenţa morţii? Toată mâncarea ajunge până la urmă în stomac, dar contează şi cum a fost preparată, cum arată şi cum o mâncăm - cred că e mai important asta decât faptul că va ajunge bucăţele, fărâmiţată în stomac. Gizăs.

[Şi când să postez asta, văd că Lunometrul de pe pagină arată că e lună nouă. Ha. Funny.]

Alte articole

0 comments