Cum ajunge să mănânce copilul care l-a luat pe NU în brațe

De prin jurul vârstei de doi ani copii încep să spună din ce în ce mai des NU. E bine, e dezvoltarea normală. Uneori NU înseamnă dezacord pe bune, alteori mofturi, înfruntare și, aș spune eu, testarea adultului în joacă - dacă cel mare se înfurie, e funny, dacă nu, atunci sunt șanse ca obiceiul ăsta enervant să treacă. Mihai a început faza NU după doi ani și a fost rău de tot la început, iar acum, la 3 ani și 2 luni, e ok; nu a trecut, dar e controlabil. Maria a început de la 1 an și 7-8 luni, dar e fată și e mai cuminte - deși cred că jucăriile trântite de ea sunt de altă părere.

Probabil că cea mai grea încercare cu NU-ul ăsta e la masă.Ok, nu trebuie forțat copilul pentru că poate voma, așa cum am pățit eu cu Mihai, însă nici nu poate fi lăsat să mănânce numai două linguri de supă, de exemplu. Din experiență, cert e că un copil va mânca atât cât îi trebuie, cu toate mofturile și fițele lui.

La noi a mers soluția de mai jos, preluată din cartea Educația copilului meu în 25 de tehnici (care nu dau greș) de Meg F. Schneider (Editura Humanitas, 2007).

Evident, am adaptat. Nu am apelat la Superman, ci la colecția de dinozauri a lui Mihai, acompaniată de o supă cu macaroane în formă de dinozauri nu trebuia să mănânce supa pentru că trebuai să spăl dinozaurii din supă ca să îi pun la colecție.

Măiculiță, ce gustoși au mai fost... :D

Gabi mănâncă îngrozitor de încet. De fiecare dată cina e presărată cu refrene de genul Hai, încă un pic, sau Gabi, dacă nu-ți termini mazărea odată, nu primești desert. Spre sfârșitul mesei simți un nod în stomac și accente isterice în voce, iar băiatul tău abia s-a atins de mâncare. Totul se încheie cu un schimb de priviri furioase.

În seara asta i-ai pregătit macaroane cu brânză, știi că-i plac. Scena e neschimbată. Toată lumea începe să mănânce, iar Gabi se uită la farfuria lui.

- Gabi, am uitat să-ți spun. Să nu cumva să mănânci!

Se uită la tine, nedumerit.

- Da. Tocmai a trecut pe aici Superman, ți-a turnat o chestie în mâncare și-a zis că o să te facă să zbori. Dar eu nu vreau să zbori, așa că nu mânca. 

Zâmbește-i.

- Nu-i adevărat!

Treaba asta îl va distra.

- Ba da, spui convinsă. Nu mânca. Nu vreau să zboare nimeni în casa asta. Nici nu mă gândesc.

Acum întinde probabil mâna spre furculiță.

- Te rog, nu! spune-i râzând, lăsându-l să vadă că glumești. A zis că după ce termini o să-ncepi să zbori, dar mie mi-e frică să nu te dai cu capul de tavan!

Va începe, probabil, să mănânce. Mai întâi încet, doar ca să intre în joc.

- Vai de mine, mai strigi din când în când. Ce ne facem? Bietul căpșor!

Când masa s-a terminat, ia-l în brațe și saltă-l prin aer de câteva ori, drept mulțumire că ”s-a jucat cu tine”.

Dacă ai chef, mai poți inventa câte o poveste și în serile următoare. E foarte posibil ca astfel să-l scoți din încetineala lui. Dacă nu ai chef, nu o face. Până și un copil vede când buna disopoziție e forțată. Joacă-te așa când te simți în stare; măcar câteva seri pe săptămâna va manca și el ca lumea și-ți va tihni și ție masa.

[citat din: Meg F. Schneider, Educația copilului meu în 25 de tehnici (care nu dau greș), pagina 52, Editura Humanitas, 2007]