Haine. Amintiri. Stop.

Nu mi-am dat seama decât de curând că unele haine au ajuns să îmi fie dragi din cauza amintirilor care s-au țesut în timp între noi. Acum le înțeleg pe bunici și dulapurile lor pline de haine; de multe ori, nu sunt simple bucăți de pânză, ci sunt amintiri.

Dar să încep cu începutul.

Totul a fost declanșat de mama, care mi-a adus deunăzi un tricou cu mânecă scurtă, bleumarin și cu dungi orizontale, subțiri, albe și roșii. Era tricoul meu. Dacă e să mă gândesc la mine, așa cum eram în urmă cu mulți, mulți ani, la prima percepție pe care o am despre mine, îmi vine imaginea asta de când aveam 2-3 ani și eram îmbrăcată cu tricoul asta bleumarin cu dungi și cu niște pantaloni scurți de stofă roșie, cu niște buzunare ca de explorator, cu capse. Acum tricoul îi vine lui Mihai. Imagine that... Bluza asta are 28 de ani. Douăzeci și opt de ani... O viață de om. O viață...

La fel, Maria a purtat astă primavară o rochiță roz cu fructe, tricotată, pe care a mai purtat-o nepoțica mea, acum zece ani. Așa trece timpul...

Pentru că săptămâna viitoare se presupune că voi pleca la mare în cea de-a doua și probabil ultima călătorie cu D, mi-am luat un top haios, zic eu, pentru plajă. Da, e ăla roz intens, cu Minnie, din poză. Presupun că am spart codul care spune că adulții trebuie să se îmbrace în haine cernite și posomorâte și e posibil să fiu încadrată la pitzi. Eu l-am luat în pricipal din cauza copiilor care sunt îndrăgostiți de Mickey Mouse & Company și știu că îmi va aduce aminte de ei, că așa vor fi, într-un fel lângă mine, mai ales că le place și lor foarte mult și discutăm de fiecare dată când îl văd despre cum e îmbrăcată Minnie și ce pantofi are și cum dansează ea (iubesc spiritul și imaginația lor pentru asta: totul are capacitatea de a deveni real, aievea, imaginația lor nu are limite).

În ultimele săptămâni, prin nu știu ce mecanism misterios, mi-au revenit unele amintiri foarte vechi, de când eram micuță și aveam în jur de 2 sau 3 ani. Îmi aduc aminte că eram o fetiță mai înaltă decât ceilalți copii de vârsta mea (și am fost mai târziu complexată din cauza asta). Eram tăcută, timidă și introvertită, mai ales cu oamenii pe care nu-i cunoșteam, pentru că nu știam niciodată ce vor de la mine și cum ar trebui să mă comport. Iubeam (iubesc încă) mestecenii pentru că în singura zi de la începutul grădiniței pe care mi-o amintesc eram eu și bunicul, dimineața pe drum și am vorbit de el despre copacii ăștia angelici pentru că îi văzusem într-o curte cu gard înalt, metalic și verde și bunicul mi-a spus că îi plac foarte mult; era prima dată când vedeam mesteceni și nici nu aveam să mai văd decât peste mult, mult timp. Nu am avut prieteni decât ocazional și până acum (deși încep să reconsider ideea asta din anumite puncte de vedere) nu am avut decât un singur prieten apropiat (a se citi suflet-identic :) ). Mai târziu, îmi doream să mă fi născut cu ochii verzi și părul roșcat. Iubeam vacanțele de vară pentru că stăteam la joacă pe stradă cu toată gașca până la miezul nopții; eram maestră la 1, 2, 3 la perete stop! și Fața-ascunselea. Mai iubeam nopțile de vară pentru că stăteam pe scările mari de piatră de la intrarea în casă și mă zgâiam la cer, la stele și la Lună și îmi aduc aminte că pe când eram în clasa întâi, tata m-a considerat suficient de responsabilă ca să îmi dea binoclul lui profesionist; priveam prin el la Lună și la stelele îndepărtate și tremurânde până îmi lăcrimau ochii. Făceam o pauză și mă uitam din nou. Cea mai mare realizare de care am fost mândră a fost data când am reușit să văd foarte bine șanțurile de pe Lună, astrul fiind la perigeu, mare cât o pizza. Mda, pe vremea aia cerul din București era plin puzderie de stele. Acum sper să mai fac asta din nou, noaptea târziu, pe malul mării, pe nisip, în bătaia brizei, în zgomotul valurilor.

Mai jos, unul din cântecele poate mai puțin cunoscute, dar preferatul meu din perioada liceului.