Melancolii de toamna

Ieri, dupa-amiaza mai exact, a venit toamna.

Eram afara, visand, invizibila, departe de viata aiurita pe care parca am inchiriat-o si pentru care, de altfel, am si uitat sa platesc chiria. Ma strecurasem pe culoarul pustiu, asa cum fac din cand in cand, cand nu este nimeni prin preajma, cu cate o carte in brate si respiratia usoara de teama sa nu fiu descoperita. Si atunci am simtit-o. A venit cu un vanticel racoros, un aer ciudat si lenes, cer palid, arome viitoare, dar, de fapt, de mult trecute si aproape uitate de struguri negrii, prafuiti si frunze de vita ruginite pe margini.

Mdaaa, a venit toamna. O simt in mine. Ma cheama la odihna, la liniste, la visare, la gradina si pamant, la trandfiri parfumati tarzii, la lumina portocalie a apusurilor si la impacare cu mine insami. Si o sa ma las in voia ei. Pana la urma o sa ma las in voia ei, o sa imi prind frunze galbene in par si o sa alergam visand cu ochii deschisi, un copil cu copii...