Barbatului cu ochi albastrii

by - decembrie 22, 2008

Mereu am avut o atitudine pasiva fata de viata. M-am lasat dusa de val, oricum as fi ajuns undeva si de cele mai multe ori chiar am ajuns in locuri bune. Apoi, ca din senin, universul pe care il stiam s-a cutremurat sub picioarele mele si mi-am dat seama ca nu mai am timp; in ziua aia am "murit" si renasterea mea a fost si prima actiune pe care am facut-o. De atunci nu am mai avut timp sa "aaam timp" si, din pacate, asta a adus suferinta pentru unii. Am spus ca imi pare rau, dar invatasem deja ca regretele nu pot fi sterse prin vorbe si nici macar prin iertare, ci trebuie ispasite, pentru ca faptele trebuie asumate. Si asa viata m-a dus in locuri nebanuite, nu intotdeauna bune, dar pe care le cautasem eu, neimpuse de nimeni. Apoi am uitat sau am obosit... nici eu nu mai stiu.

Am ajuns la concluzia ca oamenii traiesc cu impresia ca sunt nemuritori. Asa isi traiesc viata, pana cand se universul se cutremura iar si iar si ii trezeste la realitate - pentru scurt timp...

Postul asta este ca un memo pentru mine. Este pentru barbatul cu ochi albastrii pe care, desi mi-a fost in preajma de multe ori, nu am apucat sa il cunosc mai bine decat intr-o singura dupa-amiaza de vara. Si ca sa il cunosc, am avut la dispozitie o viata intreaga... viata lui, a barbatului cu ochi albastrii precum cerul pe care il stia ca-n palma, pe care il iubea si visa. Dar sunt sigura ca acum, acolo, dincolo - oriunde ar fi asta -, zboara in albastru, retraindu-si la nesfarsit visul...

Alte articole

0 comments