Asa ca ieri la pranz am fost cu Maria la policlinica spitalului "Grigore Alexandrescu" si ne-am intors acasa cu o pereche de atele gipsate de toata frumusetea, mai-mai sa zici ca sunt clapari. Maria a fost foarte zambareata, vorbareata si curioasa la tot si toti din jurul ei. Eu pe de alta parte, tremuram toata, imperceptibil pentru ceilalti, din cauza aerului sinistru din spital, al tipetelor unui copil din sala de urgente, din cauza lacrimilor mari din ochii unei fetite speriate, din cauza ca nu mai suport sa ma aflu in vreun spital, deloc. Atelele s-au facut usor, sincer ma gandeam ca o sa fie putin chinuita cuconitza noastra, dar ea era toata un chip mirat si a "vorbit" cu Donald si Mickey de pe perete, a tras un ochi si la televizor, ba chiar l-a facut si pe nenea doctorul, care initial era incruntat rau, sa zambeasca si sa ii faca tot felul de sunete. A fost o scumpete, l-a lasat pe om sa isi faca treaba. In timp ce atelele se uscau, tata a luat-o sa ii arate fetzele funny de pe holurile spitalului - ii si zicea, uite nasul, ochii, de parca ea ar intelege ce sunt astea :)) -, iar eu m-am facut mica-mica pe un scaun, gandindu-ma la cele spuse de doctor: ca problema e destul de grava, ca se rezolva odata cu cresterea copilului iar perioada propice e pe la 2-3-4 luni, cand ei cresc zilnic - practic nu pot interveni decat prin imobilizarea piciorului - si ca acum, cand Maria are 5 luni si jumatate e cam tarziu si ca poate dura mult recuperarea, ca de ce nu a observat medicul de familie mai devreme... Genul de situatie in care iti vine sa iti dai pumni in cap ca nu ai pus mana, ca parinte, sa citesti tratate de medicina, ca sa stii cand e ceva in neregula cu copilul, sau macar sa stii sa vezi problemele.
Am avut emotii seara, cand i-am pus atelele pentru prima data. Mi-au tremurat putin mainile, dar m-am redresat. Eram ingrijorata ca gipsul va fi prea greu si nu isi va putea misca picioarele, ca nu va putea dormi bine, pe burtica, asa cum ii place, ca nu se va putea odihni si stim ce inseamna asta pentru un copil... Insa singura diferenta a fost ca la masa de noapte nu m-a mai inghiontit de mii de ori cu picioarele :D, iar cand am pus-o in patut s-a culcat in modul ei obisnuit, asa ca eu am plecat linistita din camera. Urmeaza o perioada mai grea, cu masaj de cat mai multe ori pe zi si fixarea atelelor cel putin pe timpul noptii, dar sunt optimista, desi medicul a zis ca se va recupera greu, eu am increderea ca vom reusi. Daca asa va fi sau nu, vom vedea peste 3-4 saptamani, cand ar trebui schimbate atelele.
2 Comentarii
Ne pare rau ca ai trecut prin asa ceva. Si intr-adevar displazia de sold se vede de la nastere sau in prima saptamana, prin asimetria pliurilor.La nou nascuti se pun cate 2 randuri de pamapers ca sa-i tina soldurile cat mai departate si sa se consolideze.
RăspundețiȘtergereEi dar nu e timpul pierdut. O sa se rezolve.Tot e bine ca nu a inceput sa mearga si sa se lase cu toata greutatea pe ele, devenea si mai rau cracanici. S-ar putea sa fie nevoie sa amanati experienta asta si intereseaza-te sa vezi daca e nevoie de suplimente de calciu si vitamiuna d.
Si schimba pediatrul.
Pupici la toti.
Ooo, Maria mai are pana sa merga, e prea grea pentru asta acum; insa invata sa mearga de-a busilea, de cateva zile isi baga picioarele sub ea. Cred ca situatia nu e asa grava, adica o sa se rezolve cu bine pana la urma - azi am insistat cu masajul de cate ori o tineam cu mine si dupa cum am vazut ca a reactionat, e ok. Oricum, bine ca am descoperit acum, mai tarziu ar fi fost cu mult mai rau.
RăspundețiȘtergereMerci pentru sfaturi, o sa ma interesez. :)