Punguta cu doi bani. Joc de rol.

Zilele trecute mi-au adus ai mei (părinții mei, adică) un cocoș de plastic. Dar nu orice cocoș, ci ăla din Punguța cu doi bani, pentru că este încălțat cu cizme. Mie mi se pare că e cel mai frumos cocoș de jucărie, deși nu am mai văzut decât de pluș. Plus că are vreo 25 de ani. :) Nu mai are rost să spun că cei mici se băteau pe el...

Apoi, în ziua următoare, Mihai îmi spune că vrea să ne jucăm de-a Punguța cu doi bani. Asta după ce, cu câteva zile înainte, făcuserăm același gen de joc cu Micuța Prințesă.

El va fi cocoșul, iar eu boierul și vizitiul. Bine, spun. Hai. Fuge în camera lor și vine la mine țanțoș, zicând:
- Cuculigu, boieli mali... Dați pugusa cu doi bani...
Uitasem însă un detaliu, cel mai important: punguța.
- Stai mami, trebuie să îți dau ceva care să spunem că e punguța.
- A, da...
Caut pe fotoliu ceva. Găsesc o șosetă desperecheată și i-o arunc pe pat. Mihai vine cu mâinile înfoiate (adică ridicate în părți ca și cum ar ține câte o minge la subraț) și ia șoseta cu dinții. Am râs. Eu credeam că o să o ia cu mâna, dar văd că și-a luat rolul în serios.
- Buuun, spun eu, hai să o luăm de la început.
Mihai fuge iar în camera lor și se întoarce înfoiat, strigând:
- Cuculigu, boieli mali... Dați pugusa cu doi bani...
Eu, fiind boierul, holbez ochii și ridic o sprânceană. Mă pregătesc să spun frazele știute deja pe dinafară din cartea de povești.
- Măi, vezeteu, ia prinde cucoșul cela și-l azvârle în fântâna ceea.
Apoi mă prefa că sunt vizitiul, ”mă dau jos din căruță”, îl prind pe Mihai și îl arunc peste umăr ca pe un sac de cartofi. El râde cu gura până la urechi. Merg țopăit cu pași săltați până la pătuțul Mariei și îl ”arunc” acolo. Convenisem dinainte că acolo va fi fântâna și pivnița cu bani. După ce îl las acolo, revin în camera mea.
După scurt timp, vine și Mihai.
- Cuculigu, boieli mali... Dați pugusa cu doi bani...
- Măi, că mi-am găsit beleaua cu cucoșul aista. Ei, lasă că-ți arăt eu ție, măi crestatule și pintenatule! Vezeteu, prinde cucoșul și dă-l în pivnița cu bani.
Îl prind iar, îl duc în spate și îl ”arunc” de data asta în pătuțul lui.
Și tot așa, iar și iar.

Veselie maximă timp de vreo 30 de minute. Apoi a venit și Maria și am desemnat-o pe ea să fie vizitiul, numai că ea trebuia să fugă după el. Și ea fugea îl aducea de mânecă din cealaltă cameră.

E frumos când ne jucăm asa. Putem să țipăm, să ne înnebunim, să alergăm, să ne eliberăm de toată energia negativă.

Teatrul - în sensul bun, de a juca un rol sau un personaj - este singura latură artistică la care excelează Mihai. Nu prea le are cu desenul, pictura su coloratul, cu cântatul nici atât, deși are o voce foarte frumoasă, așa că îi voi dezvolta imaginația și latura artistică prin aceste mici piese de teatru jucate în casă.

Cocoșul ăsta are cam 25 de ani și a fost una din jucăriile mele. Isn't this cool or what?

Trimiteți un comentariu

2 Comentarii

  1. E minunat! Mateiul meu adora teatrul de papusi. Noi jucam scene din viata reala in care personajele noastre sunt de fapt plusurile lui Matei, dar ceea ce faceti voi 3 e foarte frumos si interesant1 Voi incerca si eu cu Matei! Spor la joaca! Maria

    RăspundețiȘtergere
  2. Toate ideile astea au venit de la el. Si de atunci tot asa o tinem. Nu e desen animat sau poveste care sa-l fi impresionat pe care sa nu o fi jucat ca "teatru". Oricum, cred ca e un mod excelent de a-i invata empatia.

    RăspundețiȘtergere