Cum ajung copiii să citească

Mihai vrea să înveţe să citească. Nu e mulţumit că îi citesc câte o dată la rând cărţile cu dinozauri şi că trebuie să îşi împartă timpul ascutând şi alte poveşti (pe care, de altfel, deşi le respinge iniţial, ajunge să le asculte şi să se implice în ele parcă mai mult decât Maria). Vrea să citească singur, de câte ori are chef. :)

Asta e şi din cauza... mea, oarecum. De când era mic, când îl lăsam să se joace cu cărţile mele în încercarea de a nu le face un tabu, ceva interzis de care să se teamă, îi spuneam mereu că poate să facă din ele orice fel de turn, castel sau altă minunăţie care îi trece prin cap, dar să nu le rupă, că dacă le rupe nu mai putem să citim povestea din ele; când mă vedea că citesc şi mă întreba ce fac, îi speneam că fiecare carte are câte o poveste foarte interesantă şi că după ce o să înveţe să citească o să îi dau toate cărţile mele să le citească şi că atunci va vedea şi el ce interesante sunt.
...Şi din cauza lui taică-su, care e un geniu de mic şi a învăţat să citească de când avea vreo 4 ani (cred).

La fel fac şi cu Maria, care deja recunoaşte cel puţin câteva litere din alfabet. A primit de Crăciun un set de litere de plastic cu magnet, pe care le le ţinem pe frigider - e bucuria ei să se joace cu ele şi să mă întrebe ”Ata se ete?” în timp ce eu le prepar mâncarea. Acum câteva zile mi-a spus foarte serioasă că ”T căsut acolo după fididel” - mi-am dat seama că spunea că a căzut ceva după frigider, dar apoi am văzut că era vorba de litera T. Ştiu acum cu certitudine că recunoşte sigur unele litere, pentru că ieri, când era la naşul nostru în braţe şi el îi desena tot felul de chesti pe tăbliţa magnetică, i-a zis ”Faşi pe dubu ve” - i-a cerut să i-l facă pe W. :)