clasa pregatitoare zero

Mihai în clasa pregătitoare (clasa zero). Primele impresii

Nu pot să încep povestea asta, pe care am amânat-o atât de mult, fără să fac o mică observație. Am ajuns la concluzia ca orice etapa care presupune separarea de copil, într-un fel sau altul, vine la pachet cu mult stres pentru parinți. Așa am pățit când a intrat Mihai la grădiniță, așa am pățit anul acesta, când a intrat în clasa zero. Pentur că era de fiecare dată ceva nou, ceva despre care nu știam nimic, decât din auzite, pentru că nu știam peste ce oameni dau, etc. Cu Maria mi-a fost extrem de ușor la grădiniță - știam la ce să mă aștept, o cunoșteam de doamna, pentru că o văzusem pe holuri când mergeam să îl iau pe Mihai, iar acum este la altă doamnă, cea la care a fost Mihai. Îmi amintesc cum mă amuzam când îi vedeam pe ceilalți părinți aducându-și odoarele... eu știam deja ce și cum. Sunt sigură că la fel zâmbeau și alți părinți cu copii mai mari, văzându-ne pe noi, boboceii, emoționați în prima ze de școală.

Înscrierea în clasa zero a început, practic, de prin februarie, dacă mai țin bine minte; oricum, la începutul anului. Problema mea cea mai mare: la cine îl dau? Nu știam cine vor fi învățătoarele, dar am aflat că pot opta pentru una din ele, exact la înscriere. Bun, am zis, dar eu cu cine votez? Pe cine să aleg? Voiam pe cine bun, pregătit, în care să am încredere într-atât încât să-mi las copilul fără grijă. Voiam aceeași situație ca la grădiniță :). Până la urmă, s-au vehiculat niște nume, și am hotărât, câteva mămici, să optăm pentru aceeași învățătoare, ca să se adapteze mai bine și mai ușor - acum, după câteva săptămâni de școală, pot spune cu mâna pe inimă că este extrem de bine ca micuțul să aibă copii cunoscuți sau prieteni în clasă.

Buun, zis și făcut. Am avut de ales între una mai pisicoasă și una care țipă. Mai urma să vină încă una, dar nu se știa cine este. Le spun una, pentru că așa vorbea toată lumea despre ele :))), și nu în sens derogativ. Eu am cam ridicat din sprânceană când am auzit de cea care țipă, însă am mers pe val ca să fie împreună cu foștii lui colegi, gândindu-mă că e deja obișnuit de la grădi cu greutățile și când va ajunge într-a 5-a va da oricum peste profeșori care mai de care. Într-un cuvânt, aveam de gând să îl desensibilizez, mai ales că și eu mai țip acasă. Nu voiam, totuși, ca situația să scape de sub control și, în loc să fie relaxat și ok, să ajungem să trecem iar prin stresul de la grădiniță (cauzat de un coleg, nu de doamna). Așa că mi-am zis că va trebui să mă mobilizez și să ajut copilul cum pot. Mai ales că această învățătoare avea și cele mai bune rezultate și ne fusese recomandată și de alt părinte. Și, în cele din urmă, dacă se dovedea a fi o nebună crizată, puteam foarte bine să îl mut.

Peste vară nu am prea făcut lecții și nici nu am speriat copilul cu școala ca de bau-bau - cel puțin, nu eu, iar atunci când o făceau alții, aveam grijă să îl iau deoparte imediat ce se ivea ocazia și să lămuresc lucrurile. În schimb, am făcut multe drumeții cu mașina și am scăpat și de teama de automobile și de răul de mașină. Am fost și la mare toți patru, în primul concediu împreună.

Începutul școlii se apropia vertiginos. Eu, mai mult decât alții, simțeam cum vine, implacabil. Ceva părea că se rupe în mine. E ironic faptul că vrem să îi vedem mari, independenți, pe picioarele lor, însă la fiecare etapă de genul acesta, parcă ceva se rupe... eu așa sunt, cel puțin, deși îmi dau seama că e cela ilogic. Este însă clar că intrarea la școală crează o ruptură și mai mare între copil și părinte, pentru că, pentru 4 ore, nu ai habar ce face. La grădiniță știam, pentru că ne spunea mereu doamna, plus că vreo oră stăteam pe acolo pe la ușă ca să văd cum interacționează cu ceilalți copii. La școală sunt alte reguli, nu te mai lasă nimeni să stai în tocul ușii să observi. Duci copilul, îl bagi în clasă, pleci, vii să îl iei și gata. În concluzie, septembrie debutase cu o încordare maximă de care nu puteam scăpa nicicum.

Apoi, într-o zi de septembrie, pe la începutul lunii, primesc un telefon. Era chiar doamna pentru care optasem, care mă chema la școală, împreună cu alți părinți, să mutăm niște mobilier în noua clasă. Bucurie mare, mai ales că am reușit să aflu că și A, prietenul lui Mihai este în aceeași clasă. Simțeam că mi s-a luat o piatră de pe inimă, la propriu. Zburam, ce mai... :) Am ajuns la școală și am avut prima surpriză. AD, învățătoarea lui Mihai, este cea mai cool ever. Are 27 de ani și arată ca nepoata mea. :)) Evident, mi-a plăcut lucrul acesta, pentru că am știut că se va apropia mai ușor de ea astfel. Avea părul prins în două cozi lungi, un tricou, blugi și balerini roșii - iar eu m-am simțit mai tânără pentru ca, dintre toate mămicile de acolo eram singura cu teniși, și ăia roșii. :)

Anul școlar în sine a debutat cu o situație neplăcută. În dimineața aceea, când s-au strigat listele cu elevi, prietenul lui Mihai nu mai era în clasă cu el. Situația a fost creată de o învățătoare nouă care a luat frumușel dosarele și a mutat copiii cum a vrut. Evident, lucrurile nu au rămas așa, pentru că dorința părinților, opțiunea de la început a primat - și așa, doamna lui Mihai are 32 de copii în clasă. Cu care, pot spune acum după mai mult de o lună de școală, se descurcă excelent!

În clasa pregătitoare, copiii au aceleași dulăpioare pe hol pentru haine, iar în clasă dulapuri cu cușete în care își țin materialele de lucru (penar, caiete, tempera, pensule, alfabetar, etc.), lucru bun pentru că nu trebuie să care ghiozanul acela uriaș. Există mobilier special, fiecare are banca și scaunul lui, ceea ce e bine pentru că au loc suficient. Orele au 30 de minute, urmate de 15-20 de minute de activitați libere / joacă. Religia este OPȚIONALĂ, părintele își dă acordul cu semnătură dacă vrea ca cel mic să participe la oră; deocamdată l-am lăsat să participe, pe mai departe vedem cum se vor desfășura orele și, la nevoie, îl vom scoate (pentru că am auzit povești de groază în care copiii sunt învățați la ora de religie că Dumnezeu îi pedepsește și alte de genul ăsta - evident, nu vreau să învețe așa ceva copilul meu; alt motiv pentru care l-aș scoate ar fi dacă materia ar deveni foarte stufoasă și mai mult l-ar încurca).

Lecțiile decurg foarte frumos și relaxat, din câte mi-a povestit Mihai. După primele săptămâni de evaluate a cunoștiințelor, au ajuns acum la cifra 3 și de abia la A și a (literele de tipar). Despre cifre știu că fiecare a fost studiată printr-o poveste și cu desene... deci foarte ok. Nu primesc teme pentru acasa.

Doamna nu țipă mai mult decât mine, ca să zic așa. Are o voce atât de slabă și pisicoasă (pentru că este și foarte scundă și slabă), încât, atunci când ridică vocea pentru a capta atenția celor 32 de copii, de abia dacă se aude. A fost și foarte vehementă când unii din părinți iau deranjat ora, deschizând ușa ca să-și vadă odoarele - unii din ei s-au supărat, dar eu n-aș zice că a țipat la ei sau că a fost lipsită de respect, pentru ca e clar că ei au greșit primii. Școala nu e grădiniță, la școală se închide ușa la ora 8. Dacă la grădiniță era vorba de joacă și apoi învățat, la școală e vorba despre învățat și apoi joacă.

De ce mi se pare bună clasa zero (fosta pregătitoare de la grădiniță)? Recunosc, acum 1-2 ani când s-a introdus clasa zero eram categoric împotrivă. Evident, eram împotrivă dar habar n-aveam despre ce e vorba... boala românului. Acum, după ce știu cu ce se mănâncă, găsesc că are avantaje:
  • Învățătoarea și copiii se cunosc într-o perioadă lipsită de stres: nu se dau teme acasă și nici note. 
  • Orele sunt scurte și copiii se joacă mult, deci ajung să relaționeze în alt mod cu învățătoarea, mult mai apropiat; nu mai e relația strict de educator-elev.
  • Lecțiile sunt creative, nu se pune accent de cantitate, ci pe calitate, pe înțelegerea noțiunilor.
  • Programa nu diferă foarte mult de ce se făcea la grupa mare.
  • Copiii au timp să se obișnuiască cu disciplina, iarăși, fără stres.
Fără clasa zero, șocul de a trece direct dintr-un mediu mai permisiv într-unul mai strict ar fi fost mai dur. Așa, aproape nu se simte.

Deocamdată sunt foarte mulțumită. Mihai s-a adaptat, are prieteni, e vesel, parcă a înflorit, e mai expansiv. Mi-a zis că lui nu i se pare că e la școală, că nu vede nici o diferență față de grădiniță - aici laudele le primește și doamna B, educatoarea lui Mihai, care a lucrat excelent cu toți copiii, deși nu erau condiții foarte bune, deși era o grădiniță de stat, deși era o grupă mixtă cu 29 de copiii. Am avut marea șansă de a avea o educatoare de nota 1000.

:)
Lavinia

PS - Pentru cine ajunge aici și e interesat, caietele pe care se lucrează sunt cele de la editura Diana; și în grădiniță, tot pe caiete de la ei au lucrat.

About Lavinia

Am două pisici, doi copii, oameni pe care îi iubesc și o lume maaare în care vreau să trăiesc frumos. Îmi place să învăț mereu câte ceva nou, iubesc depărtările, Luna, norii, copacii, filmele vechi și cărțile mai puțin cunoscute. Mare amatoare de smoothie și fursecuri. Îndrăgostită de cărți, stele, lucruri vechi, struguri, gutui și pisici. =^.^=
Un produs Blogger.