Scriam zilele
trecute despre mine. Acum e momentul sa scriu si despre copii, pentru ca a
inceput gradinita de mult timp (sau asa mi se pare) si s-au intamplat multe.
Multe, unele marunte, insa e cert ca nu mi-au adus mai multe fire carunte :))))
Mihai in
grupa mare
Daca spun
ca nu stiu cand au trecut anii, sunt deplasata, uituca, amnezica? In prima
saptamana de gradinita a lui Mihai, nici eu si nici Daddy nu stiam sigur in ce
an de gradi este. :) Juram ca e anul doi, deci grupa mijlocie. Dupa vreo 2-3
zile de mers, mi-am dat seama ca e in anul 3, la grupa mare. Desi pare ciudat
si uimitor sa fim atat de tampi amandoi si sa nun e dam seama de cati ani are
copilul intr-adevar, nu e chiar atat de… de neinteles. Il percepem mai mic
decat e si pentru ca stam mai mereu in acelasi spatiu, timpul pare ca trece mai
greu. Dar trece. Si Mihai e in grupa mare. Noroc cu blogul. Si NU glumesc,
pentru ca atunci cand ne simteam amandoi ca picati din cer, incepand ne dam
seama de realitate, blogul ne-a adus cu picioarele pe pamant: am scris, in
ordine inversa, despre intrarea la gradi in grupa mare, despre Scoala Altfel2012, despre probleme, despre intrarea in grupa mijlocie, despre serbarea de sfarsit de sfarsit a primului an de gradi, despre alte probleme, mancare si-o felicitare, despre serbarea de Craciun si prima sosire a lui Mos Craciun la gradinita, despre a 3-a si a 2-a saptamana la gradi, si despre primele zile in grupa mica.
Acum, dupa 10 saptamani de gradinita, Mihai are deja vreo 3-4 prieteni si a inflorit cu adevarat. Daca in primii doi ani de gradinita era un copil relativ timorat de prezenta lui A, acum ca acesta a trecut in clasa speciala 0, este liber sa se desfasoare asa cum este el cu adevarat: sociabil, jucaus, destept. Nu mai trebuie sa se fereasca de nimeni, atentia nu ii mai este constant atrasa de acel copil-problema, are timp sa se concentreze asupra lectiilor, raspunde, are prieteni. Dupa doi ani de stagnare din punct de vedere social si in care ajunsesem sa ma intreb daca nu cumva avem o problema de care trebuie sa ne ocupam serios, simt ca pot sa respir usurata, in sfarsit.
Simt ca trebuie sa fac o paranteza, sa explic ce am vrut sa spun prin copil-problema. S-a vorbit mult despre ADHD, despre faptul ca e o boala/afectiune sau ca e pur si simplu o boala inventata de parintii care nu se ocupa de copil sau de societate. Sincer, la inceput am zis si eu ca e o boala inventata; se spune despre acesti copiii ca sunt foarte destepti, peste limita, si ca tot comportamentul lor apare pentru ca nu sunt stimulati intelectual si fizic suficient - de fapt, asta e si ce mi-a spus si mama lui A. Cred asta si probabil ca o voi crede pana cand voi fi incercat eu asta cu un copil si nu va functiona. Problema este... ce faci daca parintele nu isi permite sau nu are timp sau nu poate din diverse motive sa il stimuleze suficient ca sa nu ajunga sa le ''crape'' capul celor din jur, din plictiseala? Pentru ca asta am vazut ca se intampla. Se mai zice ca exista medicamente pe baza de plante, despre care unii parinti spun ca functioneaza, insa acestea sunt enorm de scumpe. Consilierea psihologica costa si cei mai multi parinti nu si-o permit. Imi aduc aminte ca in vara asta am cautat cu disperare un cabinet sau o fundatie care sa ofere consiliere gratuita pentru acesti copii - i-am dat mamei lui A datele, dar nu stiu daca a fost. Ce ne facem daca parintilor le e greu sa accepte ca ceva e in neregula si lasa copilul neingrijit? Pentru ca eu daca vad ca unul din ai mei are ceva, il caut de ce ar putea fi. Mihai era balbait in primul an de gradi si am fost la doamna sa o intreb daca imi poate recomanda un logoped; nu a fost cazul, dar am fost sa intreb. Apoi am crezut ca Mihai are o problema; am cautat, am citit, am cercetat - s-a dovedit alarma falsa, dar am cautat, m-am interesat.
Se pune mult accent pe integrarea copiilor speciali - nici nu stiu cum sa le spun, nu vreau sa jignesc. Mihai are de anul trecut inca un coleg cu sindromul Down. Sincer cred ca acel copil ar fi putut evolua mai mult intr-o clasa speciala adaptata nevoilor lui; pe de alta parte, adevarul e ca nu ar mai fi socializat la fel de mult si poate ca nu ar mai fi fost la fel de bine integrat. Poate ca solutia e undeva la mijloc, dar o educatoare cu peste 30 de copii face ce poate; categric, sunt de parere ca in clasele unde sunt astfel de copii este nevoie si de un ajutor in plus.
Anul acesta, Mihai are inca un coleg cu ADHD, de data asta diagnosticat medical si cu parinti care stiu si constientizeaza situatia. Ii voi spune R. Iar R ma face sa cred ca ADHD nu este o afectiune inventata, pentru ca am vazut crizele lui si am vazut si crizele celorlalti copii din cauza comportamentelor lui. Si imi dau seama ca in sistemul actual de educatie, in situatia data, toti copiii au de suferit. Din fericire, Mihai e deja mare si faptul ca are prieteni i-a dat o si mai mare incredere in sine. R nu e o problema pentru el; cel putin deocamdata, si sper sa fie asa si de acum inainte.
:)
Maria in grupa mica
- Mami! Vleau sa spun ceva!
- Da, spune...
- La uleche.
Ma aplec.
- Imi e dol de doamna.
Ai apoi zambea larg. Facea chestia asta de atatea ori ca devenise deja o joaca si o tachinam cu Mihai.
Acum nu mai face asta, insa a inceput sa se poarte ciudat; in fine, nu o fi ciudat, cert e ca parca a intrat in alt stadiu. Nu mai asculta si e incapatanata ca un catar - deh, e capricorn, deci coarne tot are. :) Am o vaga impresie ca si copiaza comportamentul cuiva de la gradi, insa nu sunt sigura; pana la confirmare, lupt din greu sa o ''recastig'' si sa avem iar zile fericite si lipsite de conflicte. Dupa modelul folosit pana acum si la Mihai, iau indaratnicia ei ca pe un semnal de alarma, ca pe o nevoie de apropiere mai mare de mine - cel putin asta e ipoteza - si e adevarat ca din cauza treburilor si stresului poate m-am mai indepartat de ei amandoi. Si asta fac: o dragalesc, ne jucam impreuna amandoua, cantam, dansam, etc. Sper sa dea rezultate si ipoteza mea sa fie valida. :)
Pace,
Lavinia
0 Comentarii