La mijloc de gradinita. Evolutii si conceptii

by - decembrie 09, 2011

         Am vrut de mult sa mai scriu despre ce se mai intampla la gradinita. De fapt, nici nu am apucat sa scriu despre primul an, grupa mica, care a decurs oarecum dezastruos si cu siguranta frustrant pentru mine. Ideile si frustrarile mele de la inceputul verii s-au mai atenuat acum, am lucrat mult cu Mihai in timpul vacantei si la inceputul gradinitei mai ales. Astfel ca acum Mihai e ok, nu mai are conflicte si daca are stie cum sa se apere si sa le rezolve.
         A fost un moment cand mi-am facut mea culpa. Sa fiu vinovata ca mi-am crescut copilul linistit si pacifist? Ca l-am invatat ca nu e bine sa se bata? Sa nu vorbeasca urat? Ca l-am invatat sa isi iubeasca sora si am trecut cu bine si peste faza cu gelozia? Cred ca initial am facut bine si vreau sa cred, sper, ca am pus o temelie buna. Apoi a ajuns dintr-o data intr-o lume diferita... salbatica. Si e un proverb care imi place si spune "cand esti in Roma sa te porti ca romanii". Well, nu e problema mea daca alt copil e violent, e problema parintilor lui. Eu am urmat sfatul Capsunicii, am renuntat sa mai rezolv problema prin altii si am inceput sa iau masuri eu, cum altfel, decat adaptandu-ma la situatia data. Si in sfarsit, de anul acesta, copilul problema (nu l-am numit eu asa, ci doamna educatoare) a inceput sa mearga si la psiholog... cam tarziu, as spune eu, dar mai bine mai tarziu decat niciodata; parera mea e ca daca parintii ar fi stiut sa gestioneze problema la timp, nu era nevoie de psiholog, dar... nu.
         Poate ca cel mai bun sfat pe care l-am primit despre cum sa imi cresc copiii zicea cam asa: "sunt copiii tai, sunt minunati, poti sa zici ca nu mai sunt altii ca ei, sunt extraordinari, daaaar... trebuie sa fii constienta ca nimeni nu e perfect, trebuie sa le vezi si defectele... ca sa stii cum sa le indrepti". Si asta am facut mereu. Cel mai rau lucru care se poate intampla este sa nu recunosti ca ai o problema. Jur, pana sa mearga Mihai la gradinita, a fost o perioada grea in care am crezut ca are ADHD si eram innebunita. Am citit mult, il analizam, avea unele simptome, lucram cu el... unele chestii le rezolvam, altele nu... Spre inceputul primului an de gradinita, dupa luni de munca, mi-am dat seama ca este un copil absolut normal, dar m-am bucurat ca am reusit oricum sa trecem peste toate hopurile de pana atunci si am fost constienta ca munca nu a fost in zadar, ca i-a prins bine si ca e foarte echilibrat. Hiperactivitatea lui era din cauza ca are pur si simplu multa energie, poate mai multa decat altii, ideile lui fixe nu sunt mai fixe decat ale altor copii sau adulti, iar defectul lui de vorbire urma sa fie tinut sub observatie (se pierdea in cuvinte, adica repeta si de 5-6 ori aceleasi siruri de cuvinte si se vedea clar ca deja de la a treia repetare nu mai stia ce vroia sa zica; era ca un blocaj de care nu putea sa treaca - dupa prima saptamana de gradi am intrebat-o pe doamna educatoare daca ne poate trimite la un logoped si ea mi-a spus ca e devreme, sa mai asteptam un an sa vedem); deja spre sfarsitul primui an de gradi, repetarea aceea obsesiva disparuse.
         Iar la gradinita am vazut, spre stupoarea mea, aceeasi situatie ca la noi, in oglinda. Numai ca se vedea ca parintii lui A nu fac nimic pentru a rezolva problema pentru ca nu se intampla nimic bun, din contra. Ma intrebam daca sa intervin, sa le spun ca sunt psiholog, sa le spun care e problema, sa le dau cateva sfaturi... Nu intelegeam cum un parinte nu poate sa isi dea seama ca propriul lui copil se poarta ciudat, ca violenta lui nu e normala... Dupa un timp, la sfatul educatoarei, au inceput sedintele de logopedie. Anul acesta, dupa o sedinta de pomina cu paritnii, au inceput si sedintele la psiholog. Si ce discutie imi e dat sa aud... Mama lui il zorea sa plece de la gradi intr-o zi:
         - Hai A, ca trebuie sa ajungem la doamna psiholog...
         - Aaaa, mergem la doamna psiholog, mergem la doamna psiholog, s-a bucurat el si a inceput sa stranga grabit jucariile, cantand.
         - Da, dar nu e cazul sa te bucuri atat, sa stii ca nu e asa de bine ca mergem, zice maica-sa.
         Nu e bine ca mergeti? Nu stiu daca sa rad sau sa plang... E ca si cum ar fi racit si ar fi zis ca nu e bine ca merg la medic. Da, nu e placut ca ai racit, dar e bine ca te poti duce, ca iti poate da tratament ca sa te faci bine. De unde pana unde ideea asta ca daca te duci la psiholog e vreo rusine? Nu inteleg. In locul ei as fi multumit zilnic lui Dzeu ca am unde sa ma duc, ca stau intr-un oras mare unde am acces la medici care sa imi ajute copilul... Primul lucru pe care l-am facut la gradi a fost sa o intreb pe educatoare daca ma poate trimite la un logoped, pentru ca Mihai vorbea mai stalcit decat alti copii de varsta lui... E, cum sa spun, la mintea cocosului ca trebuie sa faci tot ce poti, sa ai antenele intinse la maxim cand e vorba de copilul tau... Intre timp am inceput sa nu mai pun atat la inima conceptiile astea care mi se par aiurea. Da, poate m-am mai maturizat si eu intre timp, mi-am dat seama ca nu toti oamenii sunt la fel si am inceput sa ii accept asa cum sunt; oricum, nu ar schimba cu nimic enervarea si stresul meu. Intre timp, si Mihai si-a gasit alt prieten adevarat cu care se intelege bine, desi si acesta este mai mare decat el.
         Un alt moment de mare stil a fost prima sedinta din acest an, la care doamna educatoare a plans, si mama lui A la fel. Imi pare rau pentru ele, dar terorizarea si hartuiala nu mi se par lucruri care trebuie trecute cu vederea. Si apoi, a doua zi, doamna educatoare mi-a dat dreptate cand i-am spus ca l-am invatat pe Mihai sa riposteze cand e tachinat; "ca mama sunt de acord cu dvs., dar ca educatoare ma fac ca nu va aud", mi-a spus, pentru ca si ea a patit la fel cu unul dintre baieti.
         Mihai inca mai copiaza comportamente de-ale lui A. Iar mie imi vine sa ma zgarii pe ochi. Urasc chestia asta, dar o sa trecem peste. E evident ca gradinita are si un efect negativ asupra lui, tocmai din cauza asta. Cand a fost bolnav si a stat acasa, era... perfect; se juca impreuna cu Maria, nu auzeam nici o cearta, nici un planset... se comporta normal, ca Mihai pe care il stiu - apoi, imediat ce a mers iar la gradi, bam! Dar o sa trecem si peste asta cu rabdare si munca. :)

Alte articole

1 comments

  1. Este o perioada dificila, aceasta perioada de acomodare la gradinita, ca de altfel toata etapa gradinitei. Eu cred ca ei trebuie sa experimenteze toate comportamentele pe care le vad, bune sau rele, nu trebuie sa ii condamnam pentru asta. Putem doar sa le spunem ca e bine sau nu.
    Dar eu am observat un lucru: copiii au puterea de a discerne singuri, la un moment dat, ceea ce bine sau nu. Cel putin la Dante asa se intampla. A venit si mi-a spus de un baietel care deranjeaza, care scuipa si alte asemenea. Dar de curand a venit si consecinta faptelor facute de baiat, nu una dintre cele mai dorite dar pe care el a inteles o astfel: X e obraznic si tatal lui il bate pentru asta. La fel ca tine, am renuntat , sau am obosit, sa mai inteleg si sa imi pun problema de ce fac altii asa si de ce nu fac altfel. Nu putem noi schimba lumea oricat d emult ne-am dori asta.
    Cu admiratie, vavaly.

    RăspundețiȘtergere