Cum i-am învăţat pe copii despre bani

          Mihai şi Maria ştiu că nu le luăm mereu jucării. Îi luam cu mine la cumpărături numai când erau bebeluşi, apoi nu, tocmai pentru a evita situaţiile incomode, ţipetele şi istericalele lui ”Vreau aia!”... Unui copil mic este greu să îi explici că nu ai bani să iei toate dulciurile sau jucăriile dintr-un magazin şi că sunt suficiente alea din coşul de cumpărături - nu va înţelege niciodată.
          În cazul lui Mihai, am simţit că în jurul vârstei de 2 ani e capabil să înţeleagă problema, că banii îi primim numai dacă muncim şi că trebuie să îi cheltuim pe anumite lucruri. I-am mai explicat că banii nu vin la noi aşa, din aer. Tati trebuie să lucreze pentru clienţi, motiv pentru care nu trebuie să îl deranjeze în timpul zilei, şi că, atunci când termină treaba, clienţii îl plătesc. Mami primea bani de la poştaş, o dată pe lună. Aşa că dacă cerea ceva (biscuiţi cu ciocolată sau vreo maşinuţă) şi se întâmpla să nu mai avem bani pentru prostioare de genul ăsta, în nici un caz nu îl amăgeam. Discuţiile decurgeau cam aşa (repet, niciodată în magazin, pentur că nu îl luam cu noi, ci acasă):
          - Maaami vleau o masinusă...
          - Ţi-am luat una când am luat banii, îţi aminteşti?
          - Dal mai vleau...
          - Mihai, tu ştii că mami ia banii atunci când vine nenea poştaşul (sau în varianta cu tati, atunci când îl plătesc clienţii). Atunci când am avut, ai văzut că ţi-am luat o maşinuţă (primeau câte o mică jucărie şi 1-3 cărţi în fiecare lună) şi cărţile alea pe care le citim acum. Dar din banii ăia trebuie să luăm şi mâncare şi pamperşi şi hăinuţe... Data trecută când am primit bani, ţi-am luat, acum trebuie să aşteptm să vină din nou.
          Noi obişnuim să le luăm celor mici o dată pe lună sau la două luni câte o jucărie nouă şi cărţi sau reviste, pe care le primesc acasă. Fiind obişnuiţi aşa, li se pare ciudat să primească cadouri sau să le cumpere cineva ceva pe stradă, motiv pentru care nici nu cer nimic.
          Vara de obicei îi duc la părinţii mei pentru 2-3 săptămâni, în celaltă parte a Bucureştiului. Mi-a povestit tata că o dată se plimba cu el prin piaţă şi Mihai nu a cerut nimic, deşi au trecut pe lângă o tarabă cu jucării; el a vrut să îi ia un cadou şi Mihai a fost foarte surprins. Ăsta este un exemplu pozitiv.
          Exemplu negativ, care poate da peste cap toată educaţia mea, este cel cu sora mea mai mare. Ea i-a cam luat la un magazin gen 39 din cartier de 1 2 3 ori şi cei mici s-au obişnuit. A fost greu apoi să revină la normal...
          Alt exemplu prost este cumpărarea jucăriilor în parc. Copiii vor dori mereu câte ceva, ori dacă mergi zilnic... iai toată taraba. Noi am luat mereu câte 1-2 jucării de acasă şi am evitat taraba (musai, cât sunt mici!). Nu s-a întâmplat să ceară decât de 2-3 ori şi atunci am avut discuţia de mai sus.