Vineri seara, primele semne
Vinerea aia a fost o zi ploioasa, asa ca Mihai a iesit afara de abia seara, pe la 7 si jumatate. Si nu a iesit bine, ca a inceput sa ploua iar, usor. Bunica vroia sa duca niste cutii metalice la containerele de reciclare, dar nu l-am lasat si pe Mihai, de teama ca va transpira, mai ales ca fusese racit cu o saptamana inainte. Bine-nteles ca a iesit scandal, Mihai a urlat si si-a ridicat tricoul... atunci am vazut ca o treime din abdomen era inrosita si avea cateva umflaturi ca muscaturile de tantari; arata ca si cand ar fi fost urzicat, si cum avem o urzica mare la poarta, dupa trandafiri, am crezut ca a fost iar in explorare, asa ca nu am dat mare atentie, pentru ca s-a mai urzicat si alta data si i-a trecut repede.

Sambata
Dimineata, zona afectata arata cu totul altfel si s-a transformat pana seara, cand arata ca in poza de mai jos. Pata rosie disparuse partial si fusese inlocuita de niste pete rotunde, cam de 2-3 cm diametru, usor ridicate si in unele locuri unite. Erau localizate majoritatea pe trunchi, de la genunchi in jos, pe palme si labele picioarelor. De asmenea, palmele si labele picioarelor erau usor umflate.



Inca de dimineata, cand ne-am dat seama ca alta era problema, si nu urzicatura, am sunat-o pe doctora lui si ea ne-a spus ca poate fi varsat de vant. Ne-a spus sa ii dam Nurofen pentru febra, mixtura mentolata pentru mancarimi si Claritine, sirop pt copii, pentru umflaturi. I-am dat tratamentul cu Claritine de dimineata si seara, asa cum ne-a spus si l-am "pictat" cu mixtura din plin, ca sa ii alinam cat de cat disconfortul. Starea lui generala era buna, desi nu prea vroia sa manance si era vizibil deranjat de mancarimi. Totusi, nu parea sa fie varsat de vant, pentru ca nu ii aparusera basici cu lichid. Am cautat mai multe informatii prin carti si mai ales pe internet, si ne-am dat seama ca de fapt nu e vorba de varsat de vant, ci de urticarie. Tratamentul pe care ni-l daduse doctora era bun si in cazul asta, asa ca m-am culcat sperand, vrand sa cred ca pana dimineata medicamentele isi vor face efectul... insa simteam inauntrul meu ca nu va fi asa - simteam asta, nu stiu cum.

Duminica
De dimineata, eu eram cu Maria, asa ca Daddy s-a dus primul la Mihai in camera si mi-a spus ca nu e deloc mai bine. Cand l-am vazut, mi s-au spulberat toate sperantele de cu o seara inainte. Avea o ureche umflata si rosie, un ochi umflat si putin vanat; mainile erau parca un pic mai dezumflate, dar picioarele nu. Nu mergea bine din cauza asta. Mai avea mancarimi si parca incepuse sa il deranjeze cand ii dadeam cu mixtura. Am sunat-o ingrijorati pe doctora iar, si ne-a dat un medicament mai puternic, o completare a Claritinelor, numit Zyrtec. Ne-a spus sa observam daca se umfla mai tare, si daca da, sa mergem la spital.


Nu am gasit multe informatii despre urticarie pe internet. Mai mult am citit materiale de la facultatile de medicina din strainatate. In cazul nostru, stiam de cu o seara inainte, erau doua variante: ori era o urticarie "obisnuita", care trece in 24 de ore, ori o forma mai urata care se vindeca si in 6 saptamani. Era deja evident ca nu ne incadram in cazul mai "fericit". Cea mai mare problema in situatia asta, in cazurile de alergie de fapt, este verificarea constanta a cailor respiratorii; in cazurile grave de alergie, ele se umfla si pacientul se poate sufoca.

Seara, Mihai avea febra si era destul de nervos din cauza bubitelor. Seara avea 38,3 grade C, insa cel mai mult ne-a ingrijorat faptul ca mainile i se invinetisera, vizibil chiar si prin culoarea albicioasa a mixturii mentolate. Nu a vrut sa manance. Respira sacadat, zgomotos, greu. Parea ca nu vroia sa doarma, sau cel putin nu singur. Nici noi nu am plecat de langa el. Dupa ce am discutat despre ce sa facem, Daddy a plecat sa mai caute informatii pe net si cand a revenit, intr-un minut, a spus ca mergem la spital, ca face soc anafilactic si ca in 30 de minute lucrurile pot lua o intorsatura urata.

M-am imbracat intr-o clipita, am luat in fuga masina si cartea lui preferate, certificatul de nastere, un pix si buletinul si le-am aruncat in geanta de plimbare. Salvarea a venit in cel mult 3 minute, era una rosie, din cele care sunt trimise la descarcerari, venita de la statia de pompieri de pe strada alaturata. L-am invelit pe Mihai intr-o patura si am fugit cu el pana la coltul strazii, unde ne astepta salvarea (strada noastra e in curs de asfaltare, si masina nu putea intra). Mihai era speriat, i-am pus pulsoximetrul pe deget, insa nu am putut sa il pacalim sa ii punem masca de oxigen, asa ca in cele din urma nu am mai incercat, ca sa nu il agitam mai mult si sa ii facem mai mult rau. Lucrurile nu erau deloc ok. Drumul a fost un calvar, Daddy incerca sa il calmeze pe Mihai, spunandu-i ca e in "noni-noni" (asa spune el la masinile care fac nino-nino) si amintindu-i ca lui ii plac mult masinile astea, Mihai repeta intr-una "nu-nu" si se zbatea usor...

Ne-am internat pe la 23:00. La camera de garda, Mihai avea 39 de grade (a fost o idee proasta sa il invelim in patura, dupa cum a spus dr. de acolo, nu am facut decat sa ii crestem temperatura, trebuia sa il ducem asa cum era, insa noi ne-am temut sa nu raceasca), a primit un supozitor pentru temperatura si a fost impachetat in cearceaf rece. De acolo am fost dusi la sectia de "reanimare", unde am primit primul tratament. Mihai parca isi mai revenise, poate si pentru ca si eu ma linistisem odata ce am ajuns la spital. Era curios la tot din jur, se uita la poze, la pionezele de pe pereti, a vorbit cu cele doua asistente foarte dragute si amabile de acolo. L-am intins pe pat si m-am intins si eu langa el, mi-au zis sa ii tin picioarele intre ale mele si i-au pus branula... un calvar pentru el, pentru ca avea mana foarte umflata si nu se vedea deloc vena. A mai venit inca o asistenta. El a inceput sa planga si mai tare, era speriat, a tipat, a trebuit sa ii tin si umarul pana la urma, pentru ca isi tragea mana. Tot timpul am incercat sa il calmez, i-am zis ca doamnele ii pun acolo pastilute ca sa ii treaca bubitele: asta insa nu l-a ajutat sa treaca este durere :( , ci numai sa inteleaga ce se intampla - si chiar a ajutat asta, in cele din urma.

Am aflat atunci ca este destul de grava alergia lui si ca a fost cauzata de alimentatie. Prima intrebare a fost:
- I-ati dat cumva iaurt danone, danonino, iaurt cu fructe?
- NU.

Am fost dusi intr-o camera de 2,5 metri patrati, in care mai dormeau un baietel si mamica lui. Mihai era speriat si agitat inca, desi nu mai plangea, si ii fugeau ochii peste tot in jur. I-am vorbit aproape non-stop, l-am mangaiat si i-am explicat soptit absolut tot legat de ce se intampla si de ce trebuie sa facem in continuare. A adormit in cele din urma, in ciuda plansetelor care se auzeau din ora in ora dintr-o camera alaturata. Eu l-am vegheat sa nu se aseze cumva pe firul de perfuzie (avea glucoza, ca sa ii mai spele organismul de toxine). Transformarea a fost uimitoare, practic s-a dezumflat vazand cu ochii, in decurs de 4 ore, numai picioarele mai erau umflate. Am atipit si eu intr-un final, dupa ce i-am dat mesaj lui Daddy ca totul e ok. Candva in noapte, Mihai s-a ridicat ca un somnambul si a inceput sa dea din maini si picioare, insa am reusit sa il asez la loc si sa il fac sa adoarma - probabil visase ca ii pun iar branula si acum chiar ma ingrijorau efectele pe care le-ar fi putut avea episodul ala neplacut asupra lui, in viitor.

Ziua 1
Luni dimineata, Mihai era in forma: a alergat pana la usa cu firul de la perfuzie intins la maxim, spre exasperarea mea, a mutat cosurile de gunoi de zeci de ori, s-a jucat cu baietelul din camera, a vrut sa se urce pe fereastra, s-a bagat printre toate barele metalice din camera, a sarit pe pat, a facut crize ca nu puteam iesi pe hol... Nu ma asculta aproape deloc. Nici eu nu am vrut sa fiu severa cu el.

La vizita si contravizita am discutat cu doctorii, dar tot nu am aflat clar cauza alergiei. M-au intrebat ce i-am dat sa manance, m-au intrebat de toate alimentele interzise (lista de mai jos). In afara de cornetul de vafa pe care il manca cu placere, nu ii dadusem nimic aiurea. Mi s-a spus ca este practic imposibil sa aflam vreodata ce anume a fost. Trebuia sa stam acolo cateva zile. Regimul lui Mihai era foarte strict, practic un regim de infometare, in care corpul lui era din nou obisnuit cu mancarea, incet-incet, si trebuia sa stam la spital cel putin pana cand ii introduceau prima proteina, ca sa vedem reactia. Am cerut si mi s-a dat o lista cu alimentele permise si nepermise, ca sa stiu cum sa continui si acasa regimul (lista e mai jos).




Dupa 12 ore de stat acolo, am fost mutati intr-un salon obisnuit, pentru ca nu mai eram considerati o urgenta. Salonul de la toxicologie era mare si inalt, cu picturi foarte frumoase, cum erau si pe holuri, de altfel. Erau 8 paturi, deci 8 mamici si 8 copii de varste apropiate cu Mihai.

In prima zi, Mihai a mancat numai o cana cu mucilagiu de orez indulcit (nu numai zeama) dimineata, zeama de mucilagiu la pranz si supa de lemume si seara orez fiert.

In salon, a fost dragut, a vorbit cu doctorii fara timiditate, era curios, indranet si desigur, hiperactiv - imi aduc aminte remarca lor amuzata "Si asa e cand e bolnav!" . Dincolo de toate astea, hiperactivitatea lui arata ca ii trecuse ora de somn. Si somul a fost un chin... Mihai nu doarme pe perna pe picioare si nici macar cu mine in pat sau in zgomot. Urlete, tipete, priviri urate din partea celorlalte mamici... F.y.all! Am acumulat multi nervi atunci in prima zi si am invatat multe despre prejudecati si de cat de rapid esti judecat de ceilalti. La fel, si despre nesimtire: daca pe usa scrie ca NU se mananca in salon, probabil ca este cu un motiv bine gandit - sunt copii care au regim foarte strict si care nu pot manca stixuri sau alte tampenii. L-am salvat pe Mihai in ultima clipa sa nu manance un covrigel cu sare; ii era foame rau, a vazut la un copil si a fugit sa ia. Asa ca tu, mama idioata care te grabesti sa incalci regulile fara sa te gandesti inainte, te poti trezi ca iti f**e cineva un pumn intre ochi din cauza asta! Am plecat din salon cu Mihai in brate, incercand sa ii stapanesc criza de nervi, urletele si loviturile. O asistenta a intrebat ce s-a intamplat, i-am spus ca e foarte agitat pentru ca ii este foame si s-a dus sa o intrebe pe doctora daca ii poate da paine prajita, fara sare. A mancat saracul painea aia ca si cum ar fi fost friptura.

Privind in urma, cel mai greu a fost cand imi cerea mancare. "Mami, papi!..." Il luam in brate si plecam la primbare, incercand sa ii atrag atentia spre altceva, in acelasi timp in care ii explicam ca trebuie sa vina doamna sa ne aduca mancare.

Ziua 2
Mihai era mai bine. Picioarele i se dezumflasera. In spital, la 6 dimineata e trezirea, se dau primele tratamente si unii copii plang pentru ca sunt treziti din somn. El, pentru ca nu era in patul lui, nu mai avea rutina lui, adormise pe la 12 noaptea. Am avut noroc atunci ca oboseala l-a tinut adormit pana pe la 10... cel putin, daca nu manca, era bine sa se odihneasca cat putea.

Nu a socializat foarte mult cu copii. Mai mult i-a analizat pe fiecare in parte si daca aveau vreo jucarie sau un obiect interesant pe langa pat sau pe noptiera se ducea sa il vada. M-a mirat din nou teama copiilor pentru jucarii: Mihai a dat tuturor din jucariile lui, fara frica le intindea vreo jucarie sau carte si zicea "toptim" (poftim); ceilalti si le strangeau in jurul lor si strigau cat puteau ca sunt ale lor si nu isi schimbau comportamentul nici dupa ce mamele lor le explicau. Ciudat.

M-am plimbat mult cu el in brate. Pe holuri, prin curtea spitalului, peste tot. La pranz a primit carne fiarta cu orez fiert. Si pentru ca doamnele care aduceau mancare l-au indragit mult vazand cum mananca cu pofta orezul ala fiert si fara nici un gust in timp ce altii faceau mofturi desi mancau ceva mai bun, ii dadeau mereu inca o bucata de paine, carne sau orez in plus, daca ramanea la sfarsit dupa ce primise toata lumea.

Ziua 3
Cum nu a avut nici o reactie negativa la carnea fiarta, dimineata la ora 10 ne-am externat. Am primit tratamentul si instructiuni pentru continuarea lui acasa. Ideea cea mai importanta pentru cei care fac tratament cu cortizon este ca NU au voie sa manance SARAT. Este motivul pentru care aproape 2 saptamani dupa ce am plecat din spital, Mihai a mancat numai paine fara sare, prajita.



Concluzii
Este greu sa iti spui ca totul va fi bine si sa incerci sa te linistesti, ca sa nu ii transmiti copilului starea ta, cand tu simti si stii ca nu e deloc asa. Sentimentul de vinovatie este de nesuportat. Intrebarile intrebatoare "de ce" sau "din ce cauza" sunt la fel de criminale, mai ales ca stii ca ai respectat 99% din reguli. Vinovatia, care te sufoca oricum, se amplifica atunci cand esti privit ca si cum acele 99% de reguli respectate nu conteaza. Si poate ca nici nu conteaza pana la urma, copilul era la un pas de moarte din cauza ta. NU conteaza ca altii de varsta lui primesc sucuri, iaurturi, budinci, prajituri, ciocolata, etc si etc pline de E-uri... ei nu au nimic... al tau, caruia ai avut mereu grija sa nu ii dai niciodata asa ceva, dar totusi a mancat un singur lucru - ceva - aiurea, el e acolo cu perfuzia in mana, cu fata mutilata, plin de bube vinetii, slab ca un schelet, plans si speriat. Dar incerci sa treci peste, pentru el, ca sa il ajuti sa se recupereze. Si ne-am revenit, incet-incet. Am devansat chiar programul prescris de medic, desi nu am trecut de tot, mai sunt alimente pe care inca nu i le-am dat.

Partea buna, daca se poate spune asa ceva despre spaima prin care am trecut, este ca Mihai apreciaza mai bine mancarea acum. Inainte nu manca mai deloc: cateva linguri de ciorba, putina carne, fructe si mai putin - ii placeau iaurtul simplu sau cu fulgi de porumb si desigur laptele lui. Acum mananca bine chiar si doua feluri de mancare la pranz, dimineata isi mananca feliile cu gem, branza sau cascaval pe care i le dau pe langa lapte si accepta si fructele dupa-amiaza. Desi nu era slab, avea o gretate normala pentru varsta lui, ma bucura ca acum a pus la loc ce a dat jos in timpul regimului drastic si s-a mai si implinit putin. Socul prin care am trecut a facut sa dispara cu totul ''melancolia'' cu care ma luptam din greu de aproape 5 luni. M-am schimbat destul de mult. Sunt mai calma, mai intelegatoare decat inainte, mai atenta si mai la locul meu. Dar tot ma trece un frison cand vad prin parc copilasi cu limba colorata de la bomboane sau care beau cu pofta sucuri cu E-uri.

Sanatate sa avem!
Lavinia

UPDATE: Despre al 2-lea episod de alergodermie, aici.
UPDATE2: am schimbat imaginile cu regimul si foile de iesire din spital, ca sa se vada mai clar, pentru cine are nevoie.