 |
| foto by/cu Irinel Carlanaru, cred... am luat poza de pe FB |
Si mi-am dat seama ca mi-e dor sa fac poze asa cum faceam odinioara si ca noi 2 nu avem macar 1 poza in care sa zambim asa - a se intelege ''in consens''; pozele noastre sunt ca rezultatul unei competitii de strambaturi sau cu fete drepte, nu carecumva sa para cineva mai indragostit - ca si cum zidurile ar fi sus iar poarta mereu ridicata, pentru propria protectie. Si, in total, nu cred ca avem 5 poze impreuna, ca si cuplu. O fi ciudat, nu o fi, nu stiu...
Si faptul ca scriu asta nu inseamna ca nu apreciez ceea ce am sau ca nu sunt recunoscatoare. Din contra.
Dar uneori as vrea - a se citi ''mi-e dor'' - sa ma pot plimba cu ''cineva'', uite, de exemplu, in Gradina Botanica, toamna. Sa fiu invitata sau sa invit si sa mergem, simplu, asa cum ma plimbam acum 6 ani cu el prin Herastrau, fara tensiune, fara regrete ca in timpul ala puteam face altceva, fara ideea ca timpul inseamna bani; doar doi oameni, dezbracati de ''lume'' si de ''griji'', respirand, privind si minunandu-se de frunzele rosii, de scoarta copacilor, de cerul albastru, de iarba, de banci, de flori, de sclipirile soarelui in apa. Din pacate, uneori - si de cele mai multe ori - acel ''cineva'' nu mai ajunge sa fie cealalta jumatate, ci un prieten. Asta e, dupa mine, una din cele mai rele probleme care poate sa apara intr-o casnicie in care toate merg bine... sa te afunzi atat de mult in rolul de sot, de muncitor, de mama, de om bun la toate, de educator, incat sa nu poti scoate capul afara din ''familie'' - dar fara sa o parasesti - ca un om simplu, asa cum erai odinioara si sa te bucuri de lucrurile simple, tu insati, in esenta ta, cu celalalt.
:)
0 Comentarii