Eu sunt nimic

Am stat şi m-am gândit... eu sunt nimic. Fizic, sunt construită din apa şi alte zeci sau sute de elemente chimice răspândite prin tot universul şi prin toţi oamenii din jurul meu (am putea fi cu toţii fraţi). Desigur, e posibil ca unele elemente din mine să fi venit de mai departe, din altă galaxie, dar sunt la fel de multe şanse ca, la fel ca mine, şi altcineva să se tragă tot din acelaşi loc îndepărtat. Am ochi căprui şi păr şaten. Nimic deosebit aici, din contră, împart trăsăturile astea cu milioane de oameni, milioane de femei. Acum sunt un nimic furnica, că doar trăim într-un furnicar. E oarecum deranjant. Poate pentru că vin de departe nu suport aglomeraţia şi prefer să stau mai retrasă. Şi ştiu sigur că sunt mulţi ca mine. Am un oarecare talent, dar... ca mulţi alţii. Nu am încă în mine copaci şi frunze şi pământ şi gâze, dar am praf de stele şi pulbere fină, fină, din aceeaa colorată în roz, galben şi turcoaz. Ca mulţi, mulţi alţii. Sunt atât de nimică încât, sincer, mă mir de ce nu mă destram la o simplă adiere de vânt. Mă văd lovită de vânt, împrăştiată, rupându-mă în multe bucăţi, păsări negre, fumurii, fără viaţă, care se duc aiurea în văzduh... Acolo s-ar pierde (nimeni nu ar sări dupa ele să le prindă, nimeni nu ar vrea, nimeni nu ar putea oricum, pentru ca vântul le-a dus prea sus). Acolo s-ar pierde şi ar dispărea până nu ar mai rămâne nimic din nimic. The end.