Prima excursie a lui Mihai la munte, cu grădiniţa

Pe 14 mai, sâmbăta trecută adică, am fost cu Mihai în prima lui excursie cu grădiniţa. Iniţial nu am vrut să mergem pentru că el încă mai doarme 4 ore în fiecare zi, după prânz, iar dacă nu îşi face somnul nu e prea ok, face cearcăne imense, are o stare de nervozitate şi nu mă mai pot înţelege cu el. Până la urmă, pentru că are nişte probleme de adaptare cu mediul de la grădiniţă (o să vb altă dată despre ce şi cum, că e important), am hotărât să mergem, ca să aibă ocazia să socializeze cu copiii şi în alt loc decât acolo, să am ocazia să fiu lângă el şi să îi explic unele lucruri.

Plecarea şi ce am luat cu noi
Plecarea era la 7 dimineaţa. Eu m-am trezit la 6:57 fix. :D Pusesem ceasul să sune de la 5, pentru căvoiam să fac nişte şniţele, să fac sandvişurile, rucsacul şi ce mai trebuia, dar am uitat că telefonul e setat să sune numai în zilele săptămânii... aşa că la 6:57 am sărit ca nebuna din pat, l-am rugat pe D să îl trezească pe Mihai şi i-a dat şi laptele, am aruncat nişte felii de caşcaval pe pâine şi asta au fost sandvişurile, am luat o sticluţă cu apă şi le-am pus în rucsac odată cu hainele pregătite de cu seară şi câteva jucărioare. Pe larg, am luat aşa:
- HAINE: geaca groasă (el zice că e haina lui cu blană, dar nu are blană; e geaca de iarnă), căciulă şi fular, fâşul, 2 chiloţi, 2 maieuri, 1 pereche de şosete, 1 tricou subţire cu mânecă scurtă + 1 tricou subţire cu mânecă lungă;
- JUCĂRII: 1 dinozaur şi 1 gormit;
- ALTELE: 3 pamperşi (1 pt treaba mare, 1 pt somn - el se ţine, dar dacă e obosit rău se mai pot întâmpla accidente, şi 1 de rezervă), şerveţele umede, 1 şervet de pânză (prosopul e prea gros şi ar fi ocupat loc prea mult).

Pe el l-am îmbrăcat cu pantalonii de trening şi şosete, maieu, tricou subţire cu mânecă scurtă, o cămaşă de blugi (mi se pare varianta cea mai bună, pt că nu e la fel de groasă ca o bluză de trening dar nici prea subţire) şi şapca pe cap.

Pot părea cam multe lucruri, dar am vrut să fiu pregătită pentru orice eventualitate: el transpiră repede, uneori chiar dacă e îmbrăcat subţire, aşa că trebuia să am toate cele necesare ca să îl schimb. Şi dacă ar fi fost gerul de e lume, aveam suficiente bluze ca să aplic teoria foilor de ceapă, deci nu i-ar fi fost frig. Până la urmă vremea a fost atât de caldă, că singurele haine pe care nu ar fi fost nevoie să le iau au fost geaca groasă, căciula şi fularul. :))

Am ajuns în faţa şcolii la 7:23, exact când au închis uşa autocarului, dar un părinte a fost drăguţ şi i-a atenţionat că sosim. Ne-am ocupat locurile din spate de tot şi bine a fost, pentru că era loc destul de joacă.

Fiecare copil era însoţit, nu a mers niciunul singur - e şi normal, că sunt micuţi - şi nu aveau voie pe culoar, normal. La noi în spate mai erau doi copii, plus cei de pe scaunele din faţa noastră, aşa că Mihai s-a jucat. Din punctul meu de vedere, au fost cele mai bune locuri din autocar, mai ales pentru joacă.

Drumul de ”dus”
Până să ieşim din Bucureşti era destul de ”debusolat”, nu conştientiza foarte bine că mergem undeva. I-a plăcut când a văzut imaginea autocarului roşu reflectată în câteva clădiri de sticlă şi îi ziceam mereu ”Uite, ăia suntem noi.” Am văzut şi i-am explicat despre câmpuri, oi, vaci, cai, stâlpii de înaltă tensiune şi rapiţă. Apoi am întrezărit munţii, cu vârfurile acoperite de zăpadă.

Când am început urcarea pe serpentine, urcare destul de bruscă aş adăuga, a început să îl doară puţin burtica... şi pe mine la fel, doar că mai mult. Am rău de maşină (nu ştiu de ce, pentru că am mers cu maşina de când aveam numai câteva luni) şi cei mici la fel. Am aplicat tehnica mea: ochii fixaţi pe geamul din dreapta sau stânga şi admirarea peisajului; l-am luat pe Mihai în braţe şi i-am zis să stea puţin liniştit şi să ne uităm pe geam, că durerea va trece. Şi aşa a fost. Apoi am oprit la un popas, nu ştiu exact unde, ocazie cu care am vizitat locul de ”relaş”. Am luat şi gustări (2 croasante, o pungă de napolitane şi una mare de stixuri), pentru că dânsul nu a vrut să mănânce din sandvişurile pe care le luasem de acasă... când văd că nu vrea să mănânce nimic, prefer să mănânce chiar şi ”porcării”, decât să i se facă rău. Aşadar, am zis un ”Doamne-ajută” în gând şi luat ”bunătăţurile”, din care a mâncat puţin.

Când am pornit, deja eram între dealuri. Dealuri mari, acoperite ce coroanele verzi şi bogate ale copacilor şi brazilor. Mihai a zis că sunt dinozauri care stau culcaţi şi dorm. Mi s-a părut amuzantă chestia asta şi mi-am zis că e încă o dovadă că are imaginaţie; l-am corectat totuşi, spunându-i că ”Da, seamănă cu nişte dinozauri culcaţi, dar sunt totuşi dealuri”. Trebuie să nu uit şi să verific pe hărţi ce înălţime au dealurile alea şi să le compar cu dinozaurii... e foarte posibil să fi existat nişte dinozauri atât de mari.

Pe la 10:30, când am intrat pe şoseaua care duce din Predeal spre Cabana Trei Brazi, Mihai era deja obosit. Eu îi spuneam să stea culcat pe mine, să se odihnească puţin, dar el vroia pernuţa şi zicea că ar fi vrut să fie în pat. Am strâns din dinţi şi am sperat să îi treacă. Nu l-am contrazis.

La Trei Brazi, Cabana Secuilor şi explorarea pădurii
Când am ajuns, vremea era superbă. Dar superbă, superbă. Soare, cald, de privelişte ce să mai spun... Desigur, tarabele cu jucării erau fix în uşa autocarului. Deşi iniţial am zis să îşi aleagă numai o jucărie pe care să o cumpărăm, până la sfârşitul excursiei duceam în rucsac:
- o sabie de lemn cu ciucure la mâner şi teacă;
- o baghetă ”magică” albastră, cu buton care să îi aprindea nişte luminiţe în interior;
- un fel de baghetă care de fapt era aparat de făcut baloane de săpun;
- 2 bakugani
- un zmeu cu un vultur desenat pe el.
Sunt cam multe, aşa e, mai ales că bagheta magică şi-a pierdut-o pe undeva pe la cabană, dar vedea mereu câte ceva la ceilalţi copii şi vroia şi el. Nu îl puteam refuza şi nici nu am vrut... doream să fie relaxat şi fericit. Şi nu consider că e un răsfăţ, pentru că nu i-am mai luat jucării de mult...

Ne-am aşezat pe iarbă la Trei Brazi, am mâncat câte ceva, el s-a jucat cu ceilalţi copii şi apoi am plecat spre Cabana Secuilor, aflată undeva peste un deal.

Pe drum am văzut o şopârlă de uscat, maronie cu picăţele mici, albe. A mers singur, nu a vrut în braţe.

La un moment dat am ajuns la un bolovan şi nişte mămici de lângă noi, dar pe care nu le cunosc pentru că sunt de la grupa cealaltă, au zis ”Hai să îţi fac poză pe piatră, ia urcă-te”. Mihai a auzit că vorbeau cu fetiţele lor, dar s-a dus şi el.

Îmi place la el că nu e ruşinos din punctul ăsta de vedere, el îi consideră pe toţi din jur ca fiind prietenii lui şi vorbeşte cu ei. Uneori e bine că e aşa, alteori s-a dovedit că nu.

Odată ajunşi la Cabana Secuilor i-am mai dat să ciugulească ceva. Ca o paranteză, şi aici se mănâncă, dar preţurile sunt niţel mai mari ca de obicei (cu 1-4 lei mai mult); cazarea este însă foarte bună.

Când a venit momentul, i-am pus pampers şi a făcut treaba mare, fără probleme. A fost o chestie amuzantă atunci, pentru că prietenul lui, Alexandru, un băiat mai mare (deşi e de grupa mică, Mihai e la grupa mijlocie pt că nu au fost destui copii mici ca să se formeze o grupă mică) a venit să se joace cu el. Mihai i-a spus că el nu poate acum, că face caca, dar Alexandru i-a spus că o să îl vadă oamenii. Mihai i-a răspuns foarte serios ”Ba nu, nu mă văd!”. I-am explicat eu lui Alexandru, mai departe, că Mihai e încă mic, cam ca surioara lui (că şi Alexandru are o surioară mică) şi că acum aşa face, dar că atunci când o să fie mare ca el, o să facă la fel ca ceilalţi, la baie. El a înţeles, deşi se vedea că i se părea amuzant, dar am evitat astfel şicanările, care sunt foarte dese şi pornesc de la te-miri-ce într-un grup cu copii de vârste diferite. Am mers în jos la vale, într-un loc ferit de privirile celorlalţi, de unde să nu fim văzuţi, ca să îl schimb - nu aş fi mers la baia de acolo, indiferent cât de curată ar fi fost.

S-a jucat cu nişte buşteni scaune din curtea cabanei. Apoi s-a luat la joacă cu 4 băieţi de la grupa mare, cu care a rostoglit mai la vale buştenii-scaune.

Apoi Mihai voia să se joace mai departe cu buştenii, să îi ridice la loc şi apoi să le dea drumul din nou, dar ei nu îl lăsau. Mi-a plăcut că nu s-a lăsat deloc intimidat de faptul că sunt mai mari, le-a răspuns direct şi fără să mă implice pe mine (care stăteam ceva mai încolo şi îi urmăream), şi-a susţinut punctul de vedere şi a spus ce vrea să facă. I-am spus mai târziu că sunt mândră de cum s-a purtat şi i-am spus şi de ce.

Doamna educatoare plecase cu câţiva copii până la pădurea din zare, dar cum el se juca, nu am plecat decât mai târziu. Am hotărât să mergem şi prin pădure cam 20-30 de minute, pentru ca apoi să îmi rămână timp dublu, cam 1 oră, pentru întoarcere - nu e mult, având în vedere că avea să fie deja mai obosit pe drumul de întoarcere.

Pe drumul spre pădure am văzut cum a căzut un copac imens, tăiat cu drujba (care drujbă zumzăia în continuu)... a fost impresionant, nu neapărat în sensul bun - zgomotul din cădere al bradului, pârâiturile lemnului, bufnitura cu ecou din momentul în care a căzut la pământ.

În pădure a fost minunat. De abia acolo am ascultat tăcerea. Da, tăcerea. Mi-am dat seama de abia atunci ce forfotă era de fapt la cabană, cu toţii copiii care chiuiau şi părinţii care vorbeau între ei.

Mi-au plăcut în mod special florile extraordinar de delicate ale trifoiului de pădure, care erau albe cu dungi violet - în Bucureşti, trifoiul are flori mult mai mici, de culoare galbenă. Am mai vorbit despre muşchiul de pe copaci, despre licheni, despre un fel de plantuţe care făceau un covor verde şi moale despre care Mihai a zis că e ca un cearceaf şi pe care l-am mângâiat amândoi, a văzut un brad înalt şi a zis imediat ”Aaa, pe copacul ăsta trebuie să mă urc eu”, am descoperit o ciupercă lemnificată într-o buturugă, am văzut un vultur zburând din cuibul său şi şopârle de apă.

Apoi ne-am întors, ocazie cu care i-am explicat cum stă treaba cu semnele acelea de pe copaci care îl intrigau.

L-am plimbat pe un brad imens, smuls din pământ (rădăcinile lui erau mai mari decât mine, şi se continuau în pământ).

Când am ieşit din pădure, era deja ora 14:00. Autobuzul pleca de la Trei Brazi la 16:00, iar ceilalţi deja nu mai erau la Cabana Secuilor. În fine, nu avea rost să mă grăbesc, aveam timp berechet. Mihai a fost curajos şi puternic şi a mers pe jos până la cabană, deşi era vizibil obosit. De la cabană l-am luat în cârcă şi i-am spus că îl duc atât cât pot şi eu (ştie că am probleme cu spatele) şi că trebuie să profite de asta ca să se odihnească. A înţeles.

Ceea ce m-a surprins a fost că, deşi duceam deja un rucsac de 5 kg, plus 17 ale lui Mihai, nu am obosit - în Bucureşti obosesc imediat dacă îl duc numai pe el; evident că după vreo 20 de minute bune mi-au amorţit braţele şi l-am dat jos înainte să nu le mai simt deloc, dar obosită nu eram. Curios, pentru că de obicei pornesc cu ideea că dacă sunt o persoană oarecum supraponderală nu voi fi în stare de efort şi mă aştept să gâfâi ca un porc... ei bine, nu a fost absolut deloc aşa. Şi nu e prima oară când mi se întâplă să fac un efort pe care îl credeam imposibil şi să îmi dovedesc... că se poate. de fiecare dată însă, nu eram în Bucureşti, ceea ce mă face să cred că şi aerul poluat din oraş are mult de a face în chestia asta.

În fine, revenind... la Trei Brazi am stat iar pe iarbă, am mai ciugulit câte ceva şi am înălţat zmeul. A meritat toţi banii. Îmi e clar acum, orice copil trebuie să aibă un zmeu. Dacă nu cumpărat, atunci făcut acasă dintr-o pungă, după tutorialul de aici.

Oricum, ăsta pe care l-am cumpărat nu a fost scump (8-10 lei, nu mai ţin bine minte), mai ales că are pictat un vultur pe el. Când s-a înălţat zmeul, Mihai era în culmea fericirii, era în extaz... Pot numai să îmi imaginez ce fiinţă magică i se părea că este acest zmeu-vultur şi cât de uimitor i se părea faptul că poate să zboare un lucru pe care pusese şi el mâna. I l-am dat să îl ţină şi el puţin, şi apoi şi Alexandru, care era la fel de extaziat, după care a trebuit să strângem, că era ora de plecare. Îmi pare rău că nu am luat zmeul de cum am sosit, dar i-am promis că de fiecare dată când ca fi vânt, îl vom înălţa şi acasă - desigur, în parc sau pe câmp, ca să nu ne agăţăm de firele de curent. Referitor la zmee, odată ridicaţi, nu trebuie traşi în jos de gută (aţă), pentru că se prăbuşesc. :)

Mihai a vrut să mă ajute şi să îmi ducă el polartecul... ziceai că e un voievod. Soţul doamnei educatoare l-a luat în braţe şi l-a dus să pună mâna pe nişte vaci.

Drumul de ”întoarcere”
De abia când am urcat în autocar am văzut cât de obosit era Mihai de fapt... avea cearcăne mari, lungi cât nasul, roşii-vineţii şi ochii injectaţi. Şi-a găsit cu greu locul şi a adormit târziu, după vreo două ore de mers pe drum, la mine în braţe. S-a trezit cu 30 de minute înainte de sosirea la grădiniţă. Era prins de soare puţin pe faţă, acolo pe unde l-a atins soarele pe lângă şapcă, la gât şi puţin pe braţe - l-am ţinut mai mereu cu cămaşa pe el şi bine am făcut pentru că altfel l-ar fi ars soarele... ca pe mine, care eram roşie la faţă, gât şi braţe.

În concluzie, a fost bine că am plecat. Bine în special pentru Mihai - e mai extrovertit, mai curajos, mai deschis, aşa că rolul meu a fost pozitiv. Am văzut mult verde, parcă totul în jur era verde, un verde crud, neprăfuit, curat, cerul albastru, iar toate culorile erau foarte intense. A fost o aventură şi... parcă am mai vrea. Finanţe să fie, după cum zicea doamna educatoare.