Bebeluşul, scutul de la Deveselu şi conlucrarea

by - mai 23, 2011

Weekendul a venit cu nişte faze haioase. Sper să nu le fi uitat pe toate, ca să le consemnez la condică. :D

Maria şi bebeluşul-gărgăriţă
Că tot scriam aici că Mariei îi plac jucăriile de băieţi, iată că, miraculos, în weekendul ăsta şi-a găsit şi ea un bebeluş. Evident, pentru că orice am face, copiii vor tot invers, de câte ori Mihai primea vreo maşinuţă/robot/dinozaur şi Maria un pluş/ponei/păpuşă, jucăriile nu rămâneau la destinatarul iniţial decât vreo 5 minute. Mihai rechiziţiona imediat jucăria Mariei, Maria ţipa şi plângea, el nu ceda şi până la urmă ea se consola singură cu jucăria primită de el. În timp au ajuns să le schimbe din start, că mă şi puneau pe gânduri (nu că aş avea eu vreo problemă, dar l-am dus pe Mihai la grădi cu un animăluţ de pluş şi doamna, imediat ”Vai, Mihai, dar tu te joci cu păpuşi?” Well... ce să mai spun, care e problema). Bebeluşul de care s-a ataşat Maria e de fapt un bebeluş-gărgăriţă foarte drăguţ, pe care l-a primit cu nu-mai-ştiu ce ocazie şi care a stat câteva luni bune în patul lui Mihai.


De vineri tot se plimba drăguţa de ea cu el sub braţ şi zicea că e bebeluşul ei. Mă uitam cu drag la ea că a ieşit şi afară cu el şi cum îl ţinea... exact ca mine, când mă jucam cu păpuşile.

Mihai şi scutul de la Deveselu
Prin septembrie anul trecut, când a intrat la grădiniţă Mihai, am început să dau piept cu o serie de probleme pe care nu le cunoşteam. Probleme de acomodare, de stimă de sine, de mici răutăţi ale copiilor, probleme legate în maaaare parte de faptul că Mihai era copil de grupă mică şi se afla într-o ceată de copii de grupă mijlocie cu 1 - 1,5 ani mai mari, diferenţă de vârstă care înseamă totuşi ceva într-o perioadă când şi numai câteva luni aduc un progres vizibil în dezoltatrea micuţilor, darmite mai mult de 1 an şi diferenţă care ne-a adus câteva probleme. În fine, revenind... i-am luat prin toamna anului trecut un robot negru cu un buton care aprindea o luminiţă roşie, ca să aibă şi el aşa ceva, că văzuse la copiii de la grădi. Evident, a venit cu el acasă cu mâna ruptă, i-am luat altul şi acela a sfârşit tot aşa... Nu s-a mai jucat cu ele, moda roboţilor de la grădiniţă a trecut, dar era un roboţel frumos, cu scut şi sabie, gen Voltron (deşi a costat numai 10 lei).

Ieri a găsit scutul robotului pe undeva pe afară şi a venit la mine, care stăteam pe sanie (folosită vara ca bancă) şi citeam, ca să mi-l arate.
- Uite, mami, scutul ăla...
- Da..., şi m-am gândit la mare tevatură cu scutul din media. Ăsta e scutul de la Deveselu.
El îmi răspunde imediat.
- Nu, ăsta e scutul de la lobotul meu.

Marea conlucrare
Zilele trecute, nu ştiu prin ce minune, că nu din cauză că s-au hotărât să mă asculte pe mine, cei doi copii s-au jucat împreună. Maaaare minune! Mare! Când sunt amândoi în aceaşi cameră, tiparul acustic evoluează cam aşa: o scurtă discuţie, trăncăneală despre joacă, moment de maximă fericire pentur mine, în care eu sper sper că totul va fi ok şi că se vor juca frumos împreună, apoi fie ţipă Maria (”Mihaaiii, dă-mi aia napoi!”), fie Mihai (”Maaaliaaaa, de şe ai călcat pe dinozaulii mei? Maaamiiii, Malia mi-a stricat zucăliile.”), dar dacă e să ţipe Maria, atunci în 90% din cazuri ţipătul va deveni isteric, acompaniat de chicotelile şi răspunsurile monosilabice ale domnului Mihai. Aşa că dau ochii peste cap şi mă duc să rezolv problema. Nici eu nu mai ştiu de câte ori le-am explicat să se joace împreună, că e mai frumos şi mai interesant, de câte ori le-am arătat practic cum să facă... de fapt ştiu că au învăţat pe dinafară polologhia mea, aşa că merg la ei, nu le mai zic decât ”Mă, nu v-am zis să vă jucaţi frumos împreună? Ce s-a întâmplat?”, aştept să aflu detalii şi apoi încerc să fac dreptate şi să o şi explic. Pfuaaa...
Numai că ieri s-au jucat împreună, ba mai mult, au constuit împreună un oraş de zâne - deh, sunt pasionaţi până peste cap de lumea zânelor, Clopoţica, Tărâmul de Nicăieri, piraţi şi Peter Pan.


Mare minune, mai ales că aceste cuburi erau motiv de ceartă, după tiparul invariabil: Mihai se aşeza sa facă construciile lui şi Maria trecea prin/peste ele ca şi când nu ar fi existat, deşi ar fi putut foarte bine să le ocolească. Ori să construieşti un oraş al zânelor cu suriorul/frăţioara ta este un lucru important, serios. Iar eu sper că nu voi mai auzi certuri. Serios.

Alte articole

0 comments