Omul care ucise iarna. O surpriză plăcută. Amintiri.

by - aprilie 09, 2011

Regret enorm că nu mi-am făcut o listă cu toate cărţile pe care le-am citit până acum. Mai exact, de prin liceu (asta la mine înseamnă clasa a 7-a, de când am intrat la liceu şi m-am rupt de scoala generală de cartier). Cred  că toate cărţile pe care le citim, mai ales cele din copilărie şi adolescenţă îşi pun amprenta asupra noastră, ne modelează comportamentul şi, într-o oarecare măsură, gândirea.

descrierea de pe ultima copertă a cărţii:
Îndepărtata planetă Nedim şi fabulosul
peisaj arheologic din Gogleth... Din
copilărie, Akren visează să le descopere.
Îşi atinge scopul. Cel puţin aşa crede ea.
Nava sa aterizează într-adevăr la Loed,
capitala. Dacă i se poate spune aşa! Un
oraş ruinat, colonişti care se droghează
ca să uite de o iarnă implacabilă ce durează
de câteva decenii, indigeni ostili.
Ajutată, în mod ciudat, de Ennian, un
indigen care-i propune să-i fie ghid,
Akren porneşte spre vechea cetate Gogleth,
aflată sub gheţuri la 3000 kilometri distanţă.
Vor putea învinge furtunile stepei?
Vor descoperi străvechile comori? Care este
adevărata intenţie a misteriosului Ennian?
Am găsit în biblioteca soacrei mele o carte SF ( :) cum altfel?), de care îmi amintesc: Omul care ucise iarna. Cred că am citit-o pe la 14-15 ani, dar nu pot fi sigură. O leg numai de o anumită bibliotecă şi astfel de o anumită perioadă din viaţa mea, pentru că fiecare etapă a fost marcată de altă bibliotecă :). Îmi amintesc de titlu, cum mi-a atras atenţia şi probabil că din cauza titlului am şi împrumutat-o de la bibliotecă. Am recunoscut aşadar titlul, mi l-am amintit de fapt, şi apoi, cu greu, coperta. Şi e chiar interesantă coperta asta... moda coperţilor făcute din colaje, în perioada de după 1990. :)

Nu mai ţin minte absolut deloc despre ce e vorba în carte, dar din cât am răsfoit, stilul este unul pe care aveam să îl folosesc şi eu la scris, câţiva ani mai târziu. De aici, influenţa.

Tot în acea perioadă începusem să fac şi eu colaje. De unul eram chiar mulţumită. Era o chestie cu Don Quixote care mergea călare printr-o pădure (acum e pe la ai mei, în teancul meu cu schiţe, picturi şi desene; o să o caut la vară ca să o aduc aici şi să mi-o pun pe perete).Tot atunci, începusem să fac şi eu colaje. Ce amintiri... îmi făcusem atelierul în ultima cameră din casă, unde nu mă prea deranja nimeni decât ca să mă cheme la masă sau să  vada dacă mai trăiesc :))))). Acolo era cea mai însorită cameră din casă şi era mai mereu răcoare.

Hm, ce amintiri poate să tragă după ea o carte. Dar, după cum spuneam, la mine toate astea, cărţi, preocupări şi perioade de timp, se împletesc într-un frumos şir de amintiri. :)

Alte articole

0 comments