Prima ieşire la pădure pe anul ăsta

În sâmbăta asta am ieşit pentru prima dată pe anul ăsta, la pădure. A fost o hotărâre rapidă, oricum ieşeam în parc sau în curtea şcolii la un fotbal, dar D a avut ideea asta şi a fost mai bine. Aşa că după vreo oră de moşcăială, am fost pe drum, motorizaţi, evident.


Pădurea era uscată, încă nu a apucat să dea colţul ierbii. Ceea ce a fost bine, pentru că nu a fost noroi mai deloc.


Mihai a vrut imediat să se urce pe copac... Nici nu mă aşteptam la altceva. A vrut şi Maria, dar D nu a încurajat-o.


Mihai s-a dus pe la toţi copacii-fraţi :D şi s-a băgat prin ei. Presupun că pădurea le părea ca un mare parc de distracţii.


Era foarte haios când la un moment dat dispărea după vreun copac, pentru ca apoi să apară brusc, mai bine zis să se arunce printre cei doi pomi.


Le-am arătat muşuroaiele de cârtiţă, dar Maria era mai interesată de drumul luuuuung care ajungea pe câmp. Adevărul e că pare un tunel, aşa mărginit de copaci cum e.


Am hotărât să ne oprim într-un fel de luminiş cu buturugi. Copiii ar fi obosit dacă am fi mers încontinuu. O oprire era necesară. Trebuiau să guste din aventură, să exploreze, să descopere pădurea şi vietăţile ei. Desigur, nu se putea să nu-şi ia fiecare câte un bât. O unealtă nelipsită, un fel de continuare a degetului cu care se poate explora orice loc posibil periculos. 


La fel şi Maria... s-a urcat pe o buturugă, chiar în faţa mea, şi a început să scormonească cu băţul în gaura putrezită din mijlocul său.


Ceva mai departe, Mihai a urmărit gândacii roşii printre frunzele uscate. Ei le-au zis gărgăriţe, aşa că le-am spus şi noi la fel.


Gândacii roşii aveau o casă lângă copac. Cei mici erau foarte entuziasmaţi. Maria ţipa ”Ute găgăliţa! Ooo-hăhăăă!”, Mihai ne chema mereu ”Tati, vino să vezi!”


”Ia uitaţi, o gărgăriţă se urcă în sus pe copac.” ”Şe? Unde?” ”Uite aici.” ”Aaa...” ”Da, cred că e o gărgăriţă foarte puternică dacă poate să facă asta, cred că a mâncat tot.” Nu observasem atunci, dar acum îmi place cum se sprijină Maria de Mihai. :)


Maria şi şapca ei... Nu ştiu din ce motiv, începuse să o deranjeze şi se tot scărpina în cap. De fapt, se încălzise.


Am apucat să mă relaxez şi eu şi, normal, nu am ratat ocazia de a mă poza. Ca o piţi, ca să se vadă. Dar nu-i bai, că oricum nu prea apar în nicio poză, so... M-am bucurat de soare, de căldură, de ciripitul păsărilor şi mai ales (!) de lipsa zgomotului din oraş. E incredibil cât de obişnuiţi suntem cu zgomotul oraşului, cu uruitul acesta continuu de autoturisme, şi cum ne dăm seama cât este de infernal de fapt, numai atunci când mergem departe de el.


Apoi am luat-o pe cărăuia care o fascina pe Maria şi am ajuns la marginea pădurii, la câmp.


Dragii mei pantofi sport... Aş putea să înconjor Pământul cu ei, they are the best.



Câmpul, aflat dincolo de două şanţuri. În depărtare e Bucureştiul - în drepta un cartier nou-nouţ (in fine, de vreo 3 ani, aşa), iar în stânga s-ar vedea Casa Presei Libere. Eu m-am oprit la şanţul cel mare, m-am culcat oleacă pe iarbă, am mai făcut poze şi am păzit motorizatele noastre.


Copiii şi D erau deja destul de departe pe câmp, că poza asta e făcută cu un zoom de 12x (ceea ce înseamnă câţiva zeci de metrii buni). Au văzut turma de capre mânată de doi oameni şi de câini. Ăsta mai mic lătra de zor la Mihai şi Maria. Maria s-a enervat din cauza zgomotului şi îi tot zicea ceva (probabil ”Taşi, mă cusu, că nu fasem lău”) şi dădea cu mâna. :))


La întoarcere, Mihai a trecut singur şanţul, supervizat de D. Înainte trecuseră pe acolo doi motociclişti. De fapt, erau mai mulţi, care au trecut şi prin pădure la un moment dat.

Era foarte cald, mai ales dacă stăteam jos. Am dat hăinuţele jos şi am mai stat puţin. Apoi am plecat spre casă, cu Maria repetând obsesiv ”Dal mai veau în pădule...”

Trimiteți un comentariu

1 Comentarii

  1. Ce plimbare faina ati facut!Si la noi a fost soare si cald,dar ne-am plimbat prin oras.Cred si eu ca le-a placut copiilor dupa o prea mult stat in casa!O seara linistita!

    RăspundețiȘtergere