Lumina care ne călăuzeşte spre acasă

Zilele trecute am fost cu copiii într-o vizită care s-a prelungit până pe la 12 noaptea, aşa că ne-am trezit în drum spre casă, în linişte şi răcoare, pe la miezul nopţii.

Mihai şi Maria au fost foarte încântaţi că pe şoseaua pustie au trecut două basculante şi un excavator. Apoi am traversat şoseaua, am intrat pe strada noastră şi am pornit pe lungul drum până în capătul celălalt al străzii, unde stăm.

Mihai mă ţinea de mână. Vorbeam despre una-alta. Mai exact despre faptul că nu se vedea Luna, despre cum a spus el la plecare că umbra brazilor este un monstru şi despre faptul că brazii rămân verzi tot timpul... Mergeam agale, bucurându-mă de aerul curat şi de linişte şi de mânuţa înmănuşată a iubitului meu prinsă bine în mâna mea, încrezătoare, fără griji. Poate că nu era senin şi nu se vedea Luna, dar era o noapte minunată. Inspiram adânc, priveam din când în când cerul, îmi imaginam universul de dincolo de nori şi speram ca tunelul drumului din faţa mea să fie mai lung. Şi vorbeam cu Mihai. La un moment dat...
- Mami, lumina asta ne conduce acasă.
I-am urmărit privirea. Se uita în jos, pe stradă. Pe caldarâm, în faţa pantofiorilor lui micuţi, lumina portocalie a lămpilor mergea întotdeauna cu un pas înainte, ca un halou. Strada e asfaltată cu smoală, în smoală se vedeau pietrele mai măricele şi fiecare piatră reflecta lumina felinarelor stradale ca şi cum drumul ar fi fost un uriaş diamant negru cu milioane de faţete mici. Şi da, părea că lumina ne călăuzeşte paşii, pentru că era mereu înaintea noastră, mereu sclipitoare.

Am râs din nou şi i-am dat dreptate. E uimitor cum copiii văd lucrurile astea pe care noi nici nu le observăm, de care nici măcar nu suntem conştienţi.
Frumos la întâmplarea asta e că există un cântec cu acelaşi vers... Îl ascultam în continuu când eram însărcinată cu Mihai - era perioada când am descoperit trupa respectivă -, îl cântam, dansam, visam... Acum, ţinându-l de mânuţă şi auzindu-i vorbele, îmi aminteam de sentimentul ăla care ne lega când era în burtica mea. Am început să murmur melodia şi să cânt refrenul. Recunosc, mă gândeam că poate de după vreo poartă aude cineva şi mă compară cu puştii care îngână manele uneori pe stradă, dar mi se rupea. Simţeam că respir din nou, după mult timp. Eram eu, Mihai şi cuvintele pe care le ştiam amândoi. Întâmplător sau nu, mi-am amintit lucruri de care aveam nevoie. Şi asta într-o noapte răcoroasă de iarnă blândă, cu nori gri şi pufoşi, cu lumina reflectată în diamantele din asfalt care să ne călăuzească acasă.
Lights will guide you home...

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii