Cel mai și cea mai, ce mai...

Ieri, pe când mergeam cu D la cumpărături, am văzut cel mai frumos băiat posibil. Desigur, frumos în accepțiunea mea, dar dacă spun că avea ochii albaștrii și părul negru și lung, cred că se încarează și în accepțiunea altora. Și era atât de frumos că era să mă împiedic și să cad maiuestuos în fața lui, la propriu. Avea pantofii făcuți cu cremă - chiar era să mă împiedic, că altfel nu mă uitam la pantofi. ...Cine mai are pantofii făcuți cu cremă? Eu una nu, de prin facultate. Hi. Un plus.
D se uita la mine mustăcind la fâstâceala mea și a spus că, în momentele alea, păream aproape normală. Hm.

Că veni vorba, și D e un ”cel mai”. Tot ieri a fost să mănânce la un cunoscut și elegant restaurant cu specific indian din București și a descoperit că ceea ce își gătește el acasă în fiecare zi este mai bun (și mai picant) decât ceea ce a mâncat acolo. Deși a comandat cel mai picant fel, l-a mâncat ca și cum ar fi fost o mâncare obișnuită. A primit uralele colegilor și le-a spus că el nu este numai un vechi consumator de ardei iuți, dar e și cultivator. Ceva de genul ”I can make my own...”. Eu mă bucur pentru el, dar nu sunt pasionată de mâncăruri iuți sau foarte condimentate... poate o să aibă mai mult noroc cu cea de-a doua nevastă. Hi.

Tot ieri am cumpărat cea mai frumoasă carte de povești. Zânele din Valea Cerbului, de Nestor Urechia. Am început să o citesc de dimineață. O carte de povești cu poveste, despre ființele magice care trăiesc (sau trăiau) în preajma localității Bușteni. Absolut superbă, scrisă în urmă cu un secol, într-un fel în care nu se mai scrie astăzi.

foto 1 & 2: corbis, foto 3: price.ro