Amintiri de acasa (despre mine) - 2070 de cuvinte

4 septembrie 2010

Amintiri de acasa (despre mine)

De aproape o saptamana sunt din nou acasa. La ai mei. Sunt iarasi in camera mea, dorm in patul meu, intre mobilierul inchis la culoare, din lemn masiv, cu micuta mea biblioteca improvizata la ideea mea din doua dulapioare asezate unul peste celalalt, cu ceasul meu - modern - care pe intuneric devine pentru scurt timp fosforescent, cu covorul oltenesc de pe jos, anticul ceas cu cuc care ii amuza atat de mult pe cei mici acum si barometrul asortat din lemn sculptat cu o tema de vanatoare, lustra din fier forjat; intotdeauna mi s-a parut ca e o camera mai sobra, amenajata ca pe vremuri, cu mobilier din lemn masiv, sculptat si accesorii din  metal, o camera simpla dar dura in acelasi timp, fara simfonia de culori care e de obicei folosita acum la amenajarea camerelor de adolescenti si copii. Si mirosul, e un miros specific aici, parca de lemn tare, presupun ca de la mobilier, e mirosul cu care am crescut, de care imi sunt legate cele mai multe amintiri si intamplari din firul vietii. Hmm, firul vietii... suna ciudat, dar pana la urma cred ca am ajuns intr-un moment din viata in care pot spune ca am trait niste lucruri. Poate imbatranesc - adica nirmal ca imbratranesc fizic -, insa uneori simt ca imi imbatraneste si sufletul. Oare sufletul imbatraneste pe masura ce trece prin multe experiente si acumuleaza amintiri? Nu stiu, o fi bine, o fi rau, nu stiu, poate simt asta din cauza amintirilor care m-au podidit. Si apoi cartile... Doamne, cat de dor imi era sa le frunzaresc iar. Pe unele le si uitasem. Sunt primele carti pe care mi le-am luat vreodata, primul album de arta primit, apoi primele albume si carti de arta cumparate, primele SF-uri (o colectie aproape completa de Asimov-uri, printre altele), primele carti din colectia mea egipteana, cartile din facultate pe care atunci le uram din tot sufletul dar pe care acum le-as reciti cu placere. Amintiri, amintiri, amintiri. Prafuite, dar asteptandu-ma mereu acolo. Ca sa imi aminteasca, daca e cazul, cine sunt. Toate lucrurile astea sunt eu; intr-un fel, toate sunt in mine, iar eu, la randu-mi, sunt risipita in ele. Totul, intr-o frumoasa simbioza naturala, de la sine. :)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu