Eu, păianjenul şi furnicile

Stăteam pe covor în dimineaţa asta, cam pe la 3, întinsă pe cearceaful cu trandafiri vişinii, roz şi galbeni pe care îl am de când stăteam la ai mei acasă, citind Marte Roşu şi aşteptând să se coacă o bunătate de tort în cuptorul de la bucătărie, când trece pe lângă mine un păianjen. L-am observat când a ajuns în dreptul cotului meu stâng. Era oarecum ameţit, cred, altfel cum de a avut curaj să se aventureze la un drum pe lângă o creatură de mii de ori mai mare decât el... Poate venea de la un chef. Cert e că, trotilat sau nu, a mers paralel cu mine, la cam 20 de centimetri distanţă, exact la graniţa dintre cearceaful meu şi covor, dar mergând numai pe covor, apoi a ajuns la birou şi a urcat cu greu (am zis eu că era ameţit) în gaura de sertar a cărui uşă a lăsat-o deschisă Maria. Acolo s-a oprit oleacă. Bună casă, întunecoasă. Nu vine nici dracu în vizită. L-am mai privit apoi cum se pierdea în ascunziş şi mi-am dat seama că e, probabil, primul păianjen pe care nu l-am omorât. Eu am lăsat un păianjen să treacă pe lângă mine. Eu. L-am lăsat să treacă.

Mă întorc la cartea mea, la nava spaţială cu care călătoresc înspre Marte şi privirea îmi e atrasă iar. De data asta e o furnică, de fapt mai multe, fungind haotic de colo colo, dinspre covor spre gaurile din lemnul de la tocul uşii, altele de la birou spre marginea covorului. Mda, Maria a vărsat un pachet întreg cu biscuiţi lângă covor, când se uita împreună cu Mihai la Clubul lui Mickey. O pradă bună pe timpul ăsta de sărăcie. Să duc, să car, să fac, să dreg. Mă irită cu deplasarea lor haotică, peste cearceaful meu, înspre mâna mea apoi înapoi înspre degete, cine ştie dacă nu s-au urcat şi pe mine la un moment dat, fără ca eu să le simt. Pe ele nu le las, sunt nesimţite. Poc, poc, poc, câte prind, apoi bat cu degetul în covor şi fug toate disperate în ascunzătoarea de la tocul uşii.