Cum soarele și-a făcut apariția după mult prea multe zile ploioase în care copiii au fost ca niște lei în cușcă, i-am scos afară și, evident, spre seară, Mihai a cerut plimbarea obișnuită. Daddy nu era acasă și nici nu exista vreo șansă să vină în 10 minute, așa că i-am explicat lui Mihai că plecăm numai noi trei cu condiția să nu îmi dea drumul la mână - știe că trebuie să asculte și să ne țină de mână de când l-a certat rău de tot Daddy, tocmai pentru că eram pe o stradă aglomerată și el a fugit din mâna lui. Am făcut prin curte o mică repetiție așa cum trebuie să mergem pe stradă. Și am plecat... Pe drum Mihai mi-a explicat că mergem pe trotuar ca să nu ne lovească mașinile, că trebuie să ne ținem de mână, etc., tot ce îi explicăm și noi...
Plimbarea în trei a fost coșmarul meu încă de când s-a născut Maria. Cum pot eu singură să ies cu amândoi la plimbare? În parc? Aș fi vrut și eu să am copii d-ăia cuminți de care văd în parc, genul care stau mereu pe lângă mamele lor și care se tem de străini. Nu am, ai mei fug încotro văd cu ochii. Copiii sunt imprevizibili în proporție de 95%; restul de 5% ține de șansă, situație, modul în care stăpânește părintele copilul, etc. Câte lucruri pot merge prost? O grămadă. Mihai să fugă din mâna mea și sa ajungă spre șosea unde îl poate lovi vreo mașină, să fugă departe în parc și să nu-l mai găsesc, să nu vină când îl strig și să îl ia vreun nebun pentru că lui nu îi este frică de străini, să fugă și Maria și să nu o pot ajunge, să îi pierd în mulțime, etc, etc, etc... De asta nu merg în parc decât în formație de minim 2 și dacă aștia 2 suntem Daddy și cu mine, fie evităm parcul din cauza aglomerației, fie mergem pe înserat, când nu e așa de multă lume.
0 Comentarii