Foame

by - mai 20, 2010

Sunt obosită. Foarte obosită. Un frig ciudat mi-a intrat in oase și în vene. Și pare că nu mai trece. Și îmi e foame. De multe. De mancare, de citit calumea, nu câte 100 de pagini furate la amiază pe marginea canapelei până adorm copiii, de cumpărat diverse, de gătit diverse, dar în special bunătățuri dulci, de pictat, de visat, de ilustrat, de jucat, de design, de invățat, de plimbat, de privit, de îmbrățișat, de plecat, de pus în practică și de îndeplinit vise. M-am oprit prea devreme, nu am ajuns să mă satur de toate astea și ceva din mine a ajuns să se revolte. Timp nu mai e mult. Treizeci de ani de acum înainte, dacă..., nu îmi ajung. Și îmi dau seama cât am pierdut până acum. Parcă mă încearcă o spaimă de moarte. E oricum, inutil să mă agăț de trecut. Dar vreau să am timp suficient pentru toate. Cât mai multe. Așa, ca să fiu ”eu”, cât pot de mult.

Apoi îmi mai e foame de răzbunare. O furie oarbă și de nestăvilit mă mai cuprinde din când în când. În special atunci când văd că se întâmplă lucruri care nici măcar nu ar trebui să existe. Atunci când un copil îmi zice că are o problemă că profu care de un timp îi dă numai 10 nemeritat, în condițiile în care el lasă corijenți în foc continuu, îl oprește pe holul pustiu și îl întreabă ce zodie e că el ghicește zodii și îl îmbrățișează și îi zice că vrea să îi spună un secret că e cel mai drăguț din școală dar că rămâne pe altă dată, că tocmai apăruseră niște eleve; când un om e forțat să demisioneze pentru a nu risca să se îmbolnăvească la noul post alocat; când mai toți angajatorii profită și nu se sfiesc să spună în față, pe un ton amuzat că nu există șanse să rămâi pe postul ăla mai mult de trei luni, pentru că așa se practică la ei de ani de zile; când oamenii uită de ei atât de mult, până când scot la lumină cele mai urâte sentimente de ură și ranchiună deși odinioară fuseseră numai iubire și înțelegere; când văd lacrimi, pentru că nu le suport, mă dor prea mult; când îmi dau seama că cei mici vor trebui să treacă prin multe lucruri urâte și grele ca să ”crească”. Și îmi dau seama cât e posibil să piardă. Și parcă mă încearcă o spaimă de moarte. E oricum, inutil să mă gandesc iar și iar. Dar vreau să am timp suficient să ajut. Și să văd cât de cât, zâmbete. Așa, ca să fiu ”eu”, cât pot de mult.


UPDATE, 03:45 - aflu cum unii au vrut să introducă un aditiv alimentar gen lipici, care ”lega împreună bucăţi de carne separate pentru a produce un singur produs pe bază de carne”. Doamne, mare ți-e grădina.

Alte articole

0 comments