Yes Man. (Re)Devenind Yes Ma'am

          Azi am avut iar şansa de a vedea un film aproape în întregime. Am avăzut Yes Man, o comedie cu Jim Carey, despre un om obişnuit, ca mulţi dintre noi, cu o slujbă bine plătită dar lipsită de satisfacţii, părăsit de iubită, cu câţiva prieteni buni, care ajunge cum-necum la un seminar d-ăla de autocunoaştere care încurajează oamenii să spună DA la orice oportunitate care le apare în viaţă. 
          Am observat cu ocazia asta că mă uit la filme ca la nişte ciudăţenii. M-am obişnuit să citesc. Nu ştiu cum, dar reprezentările vizuale mi se par puţin cam greu de urmărit. Şi nu mai râd la fel de mult ca înainte, deşi filmul este amuzant. Altă dată aş fi râs cu lacrimi, acum am râs numai de câteva ori, ce-i drept, am râs cu poftă, gândindu-mă ce minte creaţă şi întortocheată ar fi putut gândi şi inventa astfel de faze. 
          Apoi m-am gândit la mesajul filmului.         
          Adevărul e că în mare parte din timp spunem NU, negăm, ne refuzăm diferite lucruri, nu suntem de acord cu ceva numai ca să fim împotrivă sau ca să respectăm cutume. În timp chestia asta devine apăsătoare, uneori chiar foarte apăsătoare. Atunci când zici "DA", nu chiar la nivelul prezentat în fim, dar cât de cât, aderând la o idee, oferindu-ţi mici bucurii, etc., se schimbă lucrurile. Ajungi să fii mai deschis, mai zâmbitor, mai pozitiv. Eu am încercat ceva asemănător odată, demult, şi a fost bine. Apoi m-am lăsat prinsă în iureşul asta sufocant al lui "nu trebuie", "nu putem", "nu avem"... şi am uitat cum e să fii şi să te simţi, până la urmă, liber şi eliberat.
          Norocul meu că din când în când îmi mai amintesc.
          :)

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii