Cum e cand ma trezesc la realitate - 2070 de cuvinte

12 noiembrie 2009

Cum e cand ma trezesc la realitate

Urasc sa ies din casa. In casa am tot ce imi trebuie, toate persoanele pe care le iubesc si ma simt in siguranta, pe cand afara e zgomot, poluare, uratenie, ma simt ca un animal salbatic. Asta simt de fiecare data cand nevoia ma impinge afara pe usa, in lume, si chiar asa este, desi... parca mi se ia o piatra de pe inima cand inchid poarta in urma mea. Din momentul ala devin, redevin, libera si singura, in sfarsit singura, trebuind sa imi port de grija mie, numai mie. Si e bine. Pana sa ajung la colt, incep sa simt ritmul orasului deja. Ma simt independenta. Are ceva aparte orasul asta cu nervurile lui... pana la urma te poate inghiti de tot daca nu esti atent. Si mai aud claxonul in spatele meu cateodata, pentru ca gandurile imi zboara aiurea de cele mai multe ori si cand traversez strada.

A trebuit sa ies pentru niste hartii. Birocratie, neintelegeri, pierderi. Nu inteleg de ce trebuie sa traversez orasul pentru niste hartogarie si nici de ce se schimba lucrurile si aranjamentele care functioneaza foarte bine. Nu inteleg, dar trebuie sa ma conformez. Culmea, functionarele par ca s-au schimbat. Cea cu care am vorbit era numai lapte si miere, parca vorbeam cu sora mea. Foarte, foarte simpatica si eficienta. Un lucru ca asta iti da speranta ca poate va fi mai bine, in general, in viitor. In tramvai, aglomeratie. Poate m-am obisnuit cu galagia din trafic, dar nu m-am obisnuit inca cu mirosul de ceapa si cel de tigan.

Apoi m-am dus in magazinul C. Am luat cereale, nelipsitul tutu-cadou pentru Mihai, un set cu o masina de politie, una de tractare si un elicopter, si niste pilule pentru mine. Si pe post de cadou, pentru ca mi-o doream de mult si au adus-o in magazin, culmea, si la reducere, mi-am luat Camuflaj de John Haldeman. Nemira, extraterestrii, faze... asta ca sa fim lamuriti si sa se inteleaga ca eram intr-o stare foarte, foarte happy and giddy.

Ma intorc spre casa, finally. Sunt un pic obosita. Tramvaiul e liber, numai cativa in picioare, eu cu doua sacose de plastic, adica mici, dar destul de grele, ma asez la bara din fata usilor si imi permit sa ma postez cu fata spre geam si cu coatele pe bara, relaxata. Ca doar nu putea nimeni sa ma buzunareasca cand e asa de liber. Nu vad bine prin geam, sunt chiar obosita, imi dau seama, si imi e si foarte cald. Dau sa imi mai deschid polartecul, ma gandesc ce razna a luat-o vremea, ca acu 50 de minute tremuram pe Mosilor iar acum transpir, si simt ceva-ul ala care te atentioneaza ca ceva nu e ok. Intorc putin capul, vad o urma de alb. Hmmmm, urcasera doi "romi" un barbat si o femeie, imbracati ca niste pitziponci, cu pantaloni albi, probabil pentru a masca mizeria de sub ei; nu a functionat, albul nu i-a albit si pe ei. Ma intorc brusc. Era el, tiganul care respira degeaba, hot de buzunare, inca incepator, dar aspirant la postul de cel mai smecher. Mai in dreapta mea, piz**-sa. Il privesc in ochi, numai-numai sa se uite si el in ochii mei ca sa il scuip intre sprancene. Se vede ca ezita, nu a apucat sa faca nimic, ca nu trecusera nici 5 secunde de cand pornise tramvaiul. Ma amuz cand vad cum priveste pe geam, nevinovat, ca un om cu bun simt. Imi vine sa ii zbier in fata, sa ii pun mutra de tigan borat pe jos si sa ii indes pe gat dintii; sa ii spun ca am doi copii mici de crescut si ca, desi mai am peste 10000 de lei in cont, fiecare banut e MUNCIT cu sacrificii si cu greu si ca nu ii dau de pomana decat daca vreau EU. Dar raman la fel de relaxata. La prima coboara. Inca mai tremuram pe dinauntru, dar nu de nervi, ca nu o fi prima data cand m-a cautat careva - totusi, am crescut in Giurgiului -, ci pentru ca nu i-am dat o gheata in ceafa cand s-au deschis usile si a coborat, ca sa-l ajut sa coboare corespunzator, ca un gunoi uman ce este, pentru ca nu i-am spart capul de geam si nu i-am bagat cioburile in ochi si lui si ei, pentru ca nu am un pistol sa i-l asez intre ochi, pentru ca...

Usile se inchid iar. Mai am o statie. Ma intreb daca sa iau un pepsi de la colt, ca sa ma tina treaza, pentru ca la noapte lucrez iar si pana la 3 dimineata cand, in sfarsit, o sa pun capul jos sa dorm, mai e mult, mult. In dreapta, langa usa, o baba la vreo 50-60 de ani. Ma priveste mustacind, strangandu-si poseta. O privesc si eu. "V-a cautat la buzunare..." Aud cumva o nota de mandrie??? "Da...", raspund mustind. "Dar ce curaj pe el, cand tramvaiul e asa de gol!" Corect, e pratic imposibil sa nu il fi vazut cineva. Pai are curaj, daca tace toata lumea cand il vede ca baga mana in buzunar... Dar nu mai zic nimic, privesc direct inainte, ignorand-o dinadins, pentru ca o vad mustind de dorinta unei conversatii. Vrea sa ii spun ca vai, ce nenorocit e, sunt tiganii, hotii astia, fura din putinul oamenilor. Nu ii zic. Cobor. Imi pare rau ca nu sunt barbat, ca sa imi scuip flegma in tramvaiul ala, pentru toti cei care au vazut, dar au intors capul, multumiti ca nu au fost ei in locul meu.

Cand ma trezesc la realitate, e naspa. It sucks big time. Prefer realitatea mea, cu doi copii mici, sinceri, cu jocuri si povesti, cu lumea lor magica in care facem cate o noua descoperire in fiecare zi, cu mii de minuni ce inca asteapta sa iasa la iveala, cu muzica la maxim, cu carti, cu munca multa, dar pe gustul meu. Cand ma trezesc la realitate, mai ales daca e brusc, asa cum a fost azi, parca altcineva se zbate sa iasa la suprafata, normal, un "eu" adaptat la realitate. E aiurea sa nu te poti apara, pentru ca daca ai face-o, asta s-ar numi "ofensa". Daca sunt atacata ar trebui sa las la o parte constrangerile sociale si sa ma apar, sa ripostez. E absurd sa nu ripostezi cand nu esti lasat in pace, cand iti este incalcat spatiul privat, drepturile sau proprietatea. Asta e pentru tine, scursura! Next time.

2 comentarii:

  1. Cand o sa ma trezesc la realitate si o nu o sa imi mai pierd vremea la calculator traind in lumea mea de fantezie , la 21 de ani .. imi este rusine ce am ajuns !

    RăspundețiȘtergere
  2. :)) N-ai inteles nimic. Nu-i bai, probabil trebuie sa mai cresti.

    RăspundețiȘtergere