Marti noapte a murit mamaia, strabunica lui Mihai (bunica lui Daddy), dupa o suferinta foarte lunga si dureroasa.
Nu l-am dus sa o vada. Azi e inmormantarea si nu stiu daca am facut bine...
Mihai nu a mai interactionat cu ea, in mod normal (zilnic), din iulie, pentru ca atunci a avut un atac cerebral care a paralizat-o si a fost vreo 2 luni in spital dupa care a venit acasa in stare si mai proasta. As putea spune ca nu a mai vazut-o de prin septembrie si se stie ca la copiii asa de mici si cateva saptamani inseamna mult (sau cel putin la el asa e). Intreba de ea, nu o uitase, desi nu o mai vedea prin bucatarie. Si acum mai vorbea de ea, rar ce-i drept, cand trecea prin dreptul camerelor ei: "Mamaie, doame (doarme)", pentru ca asa i-am spus (intrase deja in coma, dupa inca doua atacuri).
Azi cand am venit din parc a vazut cosciugul, cred ca si pe ea, prin usa deschisa si se uita foarte... nici nu stiu cum sa zic... sobru, ca era o curiozitate foarte tacuta.
Imi e frica sa nu il impresioneze prea tare, sa nu inceapa sa planga pentru ca nu intelege de ce mamaie e asa vinetie si de ce nu doarme in pat, ci pe masa intr-o cutie... Stie de Doamne-Doamne, dar mi se pare mic sa inteleaga ce se intampla.
Unii ar putea spune ca, tocmai, e prea mic sa inteleaga, deci sa fie impresionat in sens rau. Eu i-as contrazice, din experienta: internarea in spital l-a marcat, desi avea numai 1 an si 11 luni. Atunci, nici eu nu as fi crezut ca va tine minte ceva din cele intamplate, totul parea ok, pana intr-o zi, la vreo 2 saptamani dupa externare, cand a auzit o ambulanta; a venit fugind ca din arc la mine, speriat, evident infricosat, mai sa planga: "Mami, mami, tutu-nino vine a noi (masina de salvare vine la noi), nu!". Mi-au trebuit saptamani intregi sa il fac sa nu mai reactioneze asa de rau; acum cand aude vreo sirena, isi zice lui insusi "Tutu-nino nu vine a noi", dar uneori ne mai si intreaba ca sa ii confirmam. Oricat de mic ar fi, de la 1 an in sus, cred ca ii influenteaza. Sau e Mihai un copil mai sensibil.
Stiu ce va fi, dar raman cu indoiala mea, daca am facut sau nu bine...
UPDATE:
Acum, ca totul a trecut, parca o mare greutate mi s-a luat de pe suflet.
Superstitiile spun ca daca e frumos in ziua cand moare cineva, atunci nu ii pare rau ca s-a dus. Si au fost niste zile minunate, conform cu ceea ce spunea/dorea si ea, care vroia sa se duca "acasa la ea" de mult timp; mi se facea pielea de gaina cand o auzeam zicand asta, pe un ton foarte senin si normal. Probabil ca la 88 de ani, viata nu arata ca la 30, nu mai ai nimic de descoperit, esti impacat cu tine si vrei numai sa te odihnesti in pace, pentru totdeauna.
Si ma gandesc ca poate as fi putut sa il duc acolo sa o vada. I-as fi zis ca mamaie doarme si ca apoi o sa o ducem acasa la Doamne-Doamne. Ar fi putut intelege. Si probabil ca explicandu-i lui si jucand rolul de om tare, m-as fi imbarbatat si eu, in spatele mastii. Asa ca da, poate ar fi inteles, daca as fi fost numai eu cu el sau numai ce-i de-ai casei. Dar era o garamada de lume necunoscuta, batrane care mai de care cu ideile lor, asteptand numai ocazia sa se exprime... Daca ar fi reactionat rau, prezenta lor ar fi ingreunat lucrurile, cred. Acum cand ma gandesc iar, imi dau seama ca e mai bine ca am faut asa cum am facut. Si-o va aminti pe mamaie din poze, din povestirile noastre, si nu ii va ramane in minte imaginea unei batrane fara grai, care nu il priveste, cu obrajii supti si cu pielea invinetita.
0 Comentarii