Despre maturizare si criza

by - septembrie 09, 2009


„La douazeci de ani inca nu stii nimic despre tine, fiindca nu te-ai confruntat niciodata cu nici o problema cu adevarat importanta, si crezi ca toata confuzia ta aici isi are cauza. Apoi incepi sa acumulezi experiente si fiecare dintre ele te ajuta sa acumulezi informatii despre tine, care inainte-ti lipseau: la inceput, portretul este abia o schita, dar usor-usor devine mai detaliat si mai credibil, pana cand, intr-o zi, ai impresia ca ai facut rost de destule informatii incat sa-l consideri definitiv si tragi linie ca sa aduni. Il accepti, mai intai, te resemnezi cu greu sa admiti toate limitele si toate defectele cu care te-ai pricopsit si, resemnadu-te, simti pentru prima data putina liniste - pe care, tocmai pentru ca ai obtinut-o in urma unui lung proces de cunoastere, incepi sa crezi ca ti-ai asigurat-o; dar apoi continui sa acumulezi experiente si, mai devreme sau mai tarziu, vine una care sa declanseze criza [...], dupa care, informatiile despre tine insuti nu vor mai reusi sa coexiste si vor incepe sa se bata cap in cap, sfasiind cu furie in scurt timp tot ceea ce fusese construit pana atunci cu atata rabdare naiva. Si astfel, iluzia linistitoare, ciuntita, de a sti la ce sa te astepti de la viata, e maturata intr-o clipita de o rafala nimicitoare, si in locul ei se iveste banuiala ca, din momentul ala, tu, necunoscut pana si tie insuti, va trebui sa te multumesti ca in fata fiecarei circumstante sa descoperi la fata locului daca prietenii te suporta sau nu, daca esti zgarcit sau nu, ridicol sau nu, stiind ca ceilalti din jurul tau te vor judeca foarte sever chiar daca n-au nici un drept sa faca asta, si mai ales stiind ca starea asta de suspiciune te va urmari continuu; banuiala ca viata care-ti mai ramane nu va fi, in realitate, decat blestemul asta perpetuu - o lunga intoarcere pe dibuite spre starea de confuzie de la care plecasesi.”

(citat din Sandro Veronesi, Forta trecutului, cap.4)

Alte articole

0 comments