John Green : Sub aceeași stea / The Fault in Our Stars (ed. Trei)

Al doilea roman al lui John Green a fost primit cu multe critici dure - cel putin pe GoodReads are multe review-uri cu o singura * si este acuzat ca a fost scris numai si numai pentru a le face pe plac fanilor sai adolescenti - a reusit sa ramana pe primul loc in lista de bestseller-uri in luna ianuarie 2012 (deci numai o luna, hehe). La noi, cel putin in grupurile de cititori in care sunt, toti adolescentii - bine, majoritatea -, erau indragostiti de-a binelea de cartea asta. Deci... trebuia sa o citesc, sa vad ce era cu toata agitatia aia!

La noi, cartea a aparut la editura Trei cu titlul Sub aceeasi stea. Citez din descrierea de pe site-ul lor: „Fără suferinţă, cum am putea şti ce e bucuria? Îşi vor aminti oamenii de mine? Ce sens are viaţa mea? Ce vreau să las în urmă?”

Deşi un medicament miraculos i-a prelungit viaţa, Hazel Grace Lancaster, în vârstă de 16 ani, are impresia că de când se ştie a fost „în fază terminală". Însă atunci când fermecătorul Augustus Waters, suferind şi el de aceeaşi boală cumplită, apare la întâlnirile unui grup de suport unde merge Hazel, povestea fetei va fi complet rescrisă. Spirite înrudite, împărţind acelaşi farmec şi acelaşi simţ al umorului, Hazel şi Gus încep o cursă contra cronometru în care învaţă ce înseamnă să iubeşti.``

Ok, trebuie sa incep cu faptul ca descrierea lor e gresita, daca nu cel putin ambigua. :)) Augustus nu sufera de aceeasi boala ca si Hazel - da, e vorba de cancer, dar de alt fel de cancer, si nu mai suferea, pentru ca era in remisie.

In fine, revenind... pot spune ca este, categoric, cea mai deprimanta carte pe care am citit-o de la Omul invizibil incoace (adica din copilarie). As face o paralela intre cartea asta si renumitul Love Story dupa care erau innebuniti parintii nostri - ceva pe acolo, tot cu un cuplu, dar in care numai ea se imbolnaveste.
Nu pot spune ca am fost profund impresionata. Nu am plans deloc. Cert e ca am ras la anumite faze si, desigur, m-am suparat rau de tot la un anumit moment cheie din roman despre care, evident, nu pot scrie. Am inteles perfect panica, neputinta si lupta personajului dinspre finalul cartii - ca oameni, vrem sa traim, sa facem ceva notabil, sa iesim in evidenta, sa isi aduca oamenii aminte de noi. Din pacate, asta nu e un dat general, nu se aplica toturor - si cred ca la asta se refera titlul original al cartii. The Fault in Our Stars inseamna ca destinul lor a fost rescris, modificat de celulele alea canceroase care nu le permit sa realizeze tot ce ar fi vrut si ar fi putut altfel; sa duca o viata normala ca niste adolescenti sanatosi - desi incearca din rasputeri si chiar mi-a placut partea asta optimista a lor. Din punctul asta de vedere, titlul in romana mi se pare gresit sau, cel putin, o alegere slaba. De asemenea, mai sunt pe acolo si niste greseli de traducere flagrante. Cartea mi se pare extrem de realista; copiii astia si-au acceptat boala, au internalizat-o, traiesc cu ea, cu dusmanul lor, glumind pe seama asta. De altfel, cum ai mai putea merge mai departe, daca nu adoptand o astfel de atitudine?

In general, cartea e ok. E scrisa ok - putea fi scrisa execrabil, ca seria Twilight, de exemplu, ceea ce nu e cazul aici. Transmite un mesaj, daca esti destul de sensibil ca sa il intelegi. Am cumparat-o si i-am facut-o cadou nepoatei mele de 18 ani. Sper sa ii placa si ei.

Si... cateva fragmente care mi-au placut.

- Ce e? l-am intrebat.
- Nimic, mi-a raspuns.
- Atunci, de ce ma privesti in felul asta?
Augustus a schitat un zambet.
- Deoarece esti frumoasa. Imi face placere sa privesc oameni frumosi si, cu ceva timp in urma, m-am hotarat sa nu-mi interzic placerile mai simple ale vietii.

~

Apoi, Augustus Waters a varat mana in buzunar si a scos taman un pachet de tigari. L-a deschis si si-a pus o tigara intre buze.
- Serios? l-am intrebat. Crezi ca asta e ceva misto? O, Dumnezeule, tocmai ai reusit sa strici toata treaba.
- Care toata treaba? m-a intrebat, intorcanduse spre mine.
Ţigara i se balabanea neaprinsa in coltul gurii.
- Toata treaba cand un baiat care nu e lipsit de farmec si nici de inteligenta sau care nu e deloc inacceptabil se zgaieste la mine si subliniaza felurile in care „intru totul“ este folosit incorect si care ma compara cu o actrita si ma invita sa vedem un film la el acasa. Dar, desigur, exista intotdeauna o hamartia, iar a ta este ca, o, Doamne, in pofida faptului ca ai AVUT NENOROCITUL ACELA DE CANCER, dai bani unei companii in schimbul sansei de a dobandi SI MAI MULT CANCER. O, Dumnezeule! Da-mi voie sa te asigur ca a nu putea sa respiri E NASPA! Cum nu se poate mai dezamagitor. Total.
- O hamartia? m-a intrebat el, tinand in continuare tigara in gura.
- O greseala tragica, i-am explicat, intorcandu-ma cu spatele la el.
Am pornit spre trotuar, lasandu-l pe Augustus Waters in urma mea, apoi am auzit o masina care pornea in josul strazii. Era mama. 
Am simtit cum ma cuprinde un ciudat amestec de dezamagire si de furie. Nici macar nu stiam exact ce sentiment era, zau asa, ci doar ca era din plin, si ca as fi vrut sa-l pocnesc pe Augustus Waters si de asemenea sa-mi inlocuiesc plamanii cu plamani care sa-si faca treaba. Stateam cu baschetii mei Chuck Taylor pe marginea trotuarului, cu butelia de oxigen si tot harnasamentul in caruciorul de langa mine si, exact cand mama a tras pe dreapta, am simtit cum o mana ma prinde strans.
Mi-am tras mana sa ma eliberez din stransoare si m-am intors spre el.
- Ele nu te ucid daca nu le aprinzi, mi-a spus cand mama a ajuns langa trotuar. Iar eu niciodata n-am aprins vreuna. E o metafora, intelegi? Pui lucrul ucigator drept intre dinti, dar nu-i dai puterea sa-ti infaptuiasca omorul.
- E o metafora, am repetat, nesigura.
Mama tragea de timp.
- E o metafora, mi-a confirmat.

~

Isaac continua sa atace trofeele, sarind pe ele cu ambele picioare, tipand, pana ce, intr-un final, s-a prabusit deasupra resturilor de trofee.
Augustus s-a dus langa el si s-a uitat in jur.
- Te simti mai bine? l-a intrebat.
- Nu, a murmurat Isaac, iar pieptul i se ridica si cobora cu greutate.
- Asa sta treaba cu durerea, i-a spus Augustus, apoi mi-a aruncat o privire. Cere sa fie traita.

~

- Sunt ca o... Ca o... Ca o grenada, mama. Sunt o grenada si, la un moment dat, o sa explodez si as vrea sa minimalizez pagubele, bine?
Tata si-a inclinat usor capul ca un catelus certat.
- Sunt o grenada, am repetat. Vreau doar sa stau departe de oameni si sa citesc carti, si sa ma gandesc, si sa fiu cu voi, fiindca nu pot sa fac nimic sa nu va ranesc; voi sunteti prea implicati, asa ca, va rog, lasati-ma sa fac asta, bine? Nu sunt deprimata. Nu am nevoie sa ies mai mult din casa. Si nu pot sa fiu o adolescenta obisnuita, pentru ca sunt o grenada.

~

[...] cand eram la terapie intensiva si se parea ca aveam sa mor, iar mama imi spunea ca era OK sa renunt, iar eu incercam sa renunt, dar plamanii mei tot cautau aer, mama a spus ceva suspinand la pieptul tatei, ceva ce as fi vrut sa nu fi auzit si sper ca n-o sa afle niciodata ca am auzit. A spus: „N-am sa mai fiu mama niciodata“. M-a rascolit cumplit.

~

- Sunt indragostit de tine si nu am chef sa-mi refuz simpla placere de a spune lucruri adevarate. Sunt indragostit de tine si stiu ca iubirea e doar un strigat in neant si ca uitarea este inevitabila si ca suntem cu totii condamnati si ca va veni o zi cand toata munca noastra se va fi prefacut in pulbere si stiu ca soarele va inghiti unicul pamant pe care-l vom avea vreodata si sunt indragostit de tine.

~

Din senin, Augustus a intrebat:
- Crezi in viata de apoi?
- Cred ca vesnicia e un concept incorect, i-am raspuns.
A zambit atotstiutor.
- Tu esti un concept incorect.
- Stiu. De aceea sunt scoasa din rotatie.
- Asta nu e amuzant, mi-a spus, privind strada.

~

- Da, a spus el linistit. Cred in replica aia din O durere suprema: „Soarele rasarit e prea stralucitor in ochii ei pierduti.“ Acesta-i Dumnezeu, asa cred, soarele care rasare, iar lumina este prea puternica si ochii ei sunt pierduti, dar nu s-au ratacit. Nu cred ca ne intoarcem sa-i bantuim sau sa-i alinam pe cei vii sau ceva de genul acesta, dar cred ca ne transformam in ceva.
- Dar te temi de uitare.
- Sigur, de uitarea pamanteana. Dar, vreau sa spun, sper sa nu sune ca o maxima spusa de parintii mei, ca eu cred ca oamenii au suflete si mai cred in supravietuirea sufletelor. Teama de uitare este altceva, teama ca nu voi mai putea da ceva in schimbul vietii mele. Daca nu-ti traiesti viata in slujba unui bine mai mare, trebuie cel putin sa mori in slujba unui bine mai mare, intelegi? Si ma tem ca nu voi avea nicio viata si nicio moarte care sa insemne ceva. [...] Toata lumea dore?te sa duca o viata extraordinara.
- Nu toata lumea, i-am spus, incapabila sa-mi ascund plictiseala.
- Esti nebuna?
- E doar…, i-am spus si apoi n-am mai reusit sa termin fraza. Doar…, am spus iar.
Intre noi palpaia flacara lumanarii.
- E chiar urat din partea ta sa spui ca singurele vieti care conteaza sunt vietile celor care au trait pentru ceva sau au murit pentru ceva. E o dovada de rautate din partea ta sa-mi spui asa ceva.

~

- Nu vreau compatimirea dumneavoastra, i-am spus.
- La fel ca toti copiii bolnavi, mi-a raspuns el imperturbabil, spui ca nu vrei compasiune, dar insati existenta ta depinde de asta.
- Peter! l-a atentionat Lidewij, dar el a continuat in timp ce statea tolanit acolo, cuvintele devenind tot mai incleiate in gura lui de betiv.
- Inevitabil, copiii bolnavi devin prizonieri: esti condamnata sa-ti traiesti tot restul zilelor drept copilul care erai atunci cand ai fost diagnosticata, copilul care crede ca exista viata dupa ce romanul se termina. Iar noi, adultii, te compatimim pentru asta si ca atare platim pentru tratamentele tale, pentru masinariile de oxigen. Iti dam mancare si apa  cu toate ca se presupune ca nu vei trai suficient demult timp incat…
- PETER! a tipat Lidewij la el.
- Esti un efect secundar, a continuat Van Houten, al unui proces evolutiv caruia putin ii pasa de fiecare individ in parte. Esti un experiment esuat al mutatiei.

~

- Nu e drept, i-am spus. E atat de afurisit de nedrept.
- Lumea, a spus el, nu este o fabrica de indeplinit dorinte.

~

- Ba trebuie sa te bati cu cancerul [...]. Asta e batalia ta. Si vei continua sa lupti. [...]
- Ce mai razboi! Cu ce ma lupt? Cu cancerul meu. Si ce este cancerul meu? Cancerul meu e propria mea persoana. Tumorile sunt facute din mine. Sunt facute din mine, la fel de sigur cum creierul si inima mea sunt facute din mine. E un razboi civil, cu un invingator stabilit dinainte.

~

E greu al naibii sa-ti pastrezi demnitatea cand soarele care rasare este prea stralucitor in ochii tai pierduti...

Si acum... ma indrept spre restul listei de citit.
Trebuie sa scap de tristetea pe care mi-a lasat-o cartea asta. :)

Lavinia