Cum a îngheţat bradul. Liniştea. Iarna este magică

     Veneam ieri cu copiii de la grădiniţă prin nămeţi şi m-am oprit în faţa unuia din brazii de la poartă. Avea o creangă mare, aplecată spre trotuarul acoperit cu nămeţi, din cauza gheţii. Rămurelele îi erau îngheţate cu totul, ca şi cum ar fi fost băgate într-o pungă, punga umplută cu apă şi apoi îngheţată. Parea un lucru venit din altă lume, total străin de ceea ce ştim că există.

     Şi cum spuneam, m-am oprit în faţa acestei ramuri de brad, chinuindu-mă să scot telefonul din buzunarul pantalonilor, ca să îi fac poză, cu grijă să nu scap ghiozdanul pe jos, fiind atentă în acelaşi timp, cu ochii mijiţi din cauza zăpezii viscolite, la copiii care o luaseră înainte pe trotuar şi la ce maşini veneau şi din ce direcţie. Am scos aparatul, am umblat pe la setări, deşi nu vedeam prea bine şi am făcut două poze. O dată crengii întregi şi o dată umei ramuri pe care am ţinut-o în mână. Bradul ingheţat. Ce ciudăţenie frumoasă a naturii... M-am uitat înspre stânga. De peste gard ieşeau ramurile prinse în gheaţă ale dudului nostru de la stradă. Le-am atins uşor, ca şi cum s-ar fi spart dacă apăsam mai tare, dar erau îngheţate parcă pentru totdeauna. Prin gheaţă se vedea scoarţa maronie, cu nervurile închise la culoare si noduri înnegrite. Copaci păstraţi în gheaţă, precum ţanţarul acela prins în chihlimbar, exponate ciudate pentru alte şi alte generaţii, pentru totdeauna. Pentru totdeauna. Totdeauna... Şi atunci mi-am dat seama ca e linişte. Că pentru câteva secunde şi încă ceva fusese şi avea să fie linişte. (Nu ştiu dacă şi-a mai dat cineva seama, dar iarna este un anotimp foarte tăcut). Nu se mai auzeau copiii, nu mai erau maşini - şi am zâmbit, ştiind că acela era momentul în care liniştea avea să se termine. Durase puţin, dar o trăisem cât pentru un secol. (Am privit cu coada ochiului copiii - se jucau în siguranţă la maşina parcată în faţa porţii şi erau protejati de nămeţii cât ei de mari). Liniştea venise peste mine precum un val, mă purtase cu ea şi acum revenisem. Şi m-am întrebat: când m-am pierdut în griji şi lucruri şi noroi şi fărâmiţe şi când am uitat să deschid ochii şi să văd, şi să ascult - fie şi numai liniştea? Precum copacii înveliţi în gheaţă, toate lucrurile importante sunt aici, în jurul nostru, în faţa noastră, pentru totdeauna existente în timp ca importanţă, numai că de data asta noi suntem cei care viscolim gheaţa peste ele, şi nu iarna.
     Simţisem liniştea de câteva zile deja, aproape în fiecare dimineaţă. Când merg spre grădiniţă, curtea şcolii e pustie, mai ales dacă e foarte frig şi dacă mai şi viscoleşte. (Par singura nebună care îşi trage copilul prin vânt, ger şi zăpadă sfichiuitoare, spre un loc temporar). De cele mai multe ori am discutii interesante cu Mihai, alteori tăcem amândoi şi lăsăm conversaţiile pentru când intrăm în clădire. Şi în acele momente vine. O linişte apăsătoare, atât de grea încât parcă răstoarnă spre noi norii groşi şi alburii. Şi nu ne mai facem drum printr-o curte de şcoală de la oraş, ci prin alt tărâm, îngheţat, îndepărtat, în care pasul care sparge crusta de gheaţă viscolită naşte un crămpănit puternic, ce se răsfrânge până în depărtare. Dar altfel... e linişte. Pentru încă un pas, pentru încă o cotitură. Apoi intrăm la căldură, ”Bună dimineaţa!” şi liniştea nu mai rămâne nici măcar o amintire. Furnicar de oameni, de ganduri, de idei, de cuvinte, de culori. Rămâne să mai trec o dată curtea, însă niciodată nu mai e la fel, parcă anume ca să îmi dau seama că liniştea nu are, niciodată, nici o legătură cu singurătarea.
     Ştiam că iarna e magică de când văzusem fărâmiţele de stele căzute o dată cu zăpada, acum câteva zile. Acum ştiu că şi din cauza asta.
     Iarna este magică.