Gelozia dintre frati (I): reguli, sfaturi si experiente de inceput

Voiam de mult timp sa scriu un post despre gelozia dintre frati, cum se manifesta ea si ce trebuie sa facem ca nici macar sa nu apara. vroiam sa scriu despre asta, sa imi impartasesc experientele in ideea ca va ajuta pe cineva, undeva; si eu am fost ingrijorata de subiect si nu am gasit foarte multe informatii practice, pe nicaieri. Apoi ideile mi s-au inmultit si am gandit postul respectiv ca pe o serie de trei, impartita pe perioadele de dezvoltare ale copilului. Si chiar si asa, stiam ca voi avea mult de scris, asa ca am amanat. Asta pana zilele trecute cand am avut, as zice, o revelatie, legata de relatia mea cu Mihai.

Dar o voi lua cu inceputul... adica perioada cand Mihai avea 1,5-2 ani si Maria pana in 6-7 luni (pana incepe sa mearga, fie si de-a busilea).

Cred ca pentru un copil nu exista niciun moment bun in care sa devina frate mai mare. Asa, in general. Spun asta pentru ca de fiecare data cand am intrebat, am auzit de gelozii intre frati.

Exemplele mele sunt trei:
- Diferenta dintre mine si sora mea mai mare este de 4 ani, suficient, s-ar zice, cat sa inteleaga ea cum stau lucrurile pentru ca era marisoara cand am aparut eu prin zona; ei, nu a fost asa, au fost probleme, a aparut gelozia si adolescenta mea/noastra nu a fost prea frumoasa.
- Alt exemplu sunt doi dintre verii mei, nascuti la 2 ani diferenta; aici problemele sunt clare si acum, pentru ca gelozia initiala s-a transformat intr-o tachinare constanta, pe bune, care banuiesc ca nu se va termina decat cand vor deveni amandoi adulti in toata firea (adica peste cativa ani buni).
- Iar cel din urma exemplu, sunt copiii mei, cu 1 an si fix 5 luni diferenta. Desi am facut tot ce mi-a stat in putere sa evit ca Mihai, care e mai mare, sa fie gelos, nu am reusit in totatilate. Stam mai bine decat in alte cazuri despre care am auzit, dar inca mai am serios de lucru.

Recunosc, gandul ca am ramas din insarcinata a doua oara nu m-a bucurat deloc. Dar deloc. Nu era momentul. Eu avea nevoie sa fac si altceva in afara de statul iar cu un bebelus. Eram obosita si aveam probleme de sanatate destul de serioase a caror rezolvare a trebuit sa o aman. Cam dupa 5 luni asa m-am impacat cu ideea. Stiu ca suna crud, dar asta e adevarul. Oricum, sarcina cu Maria a fost mai grea decat cea cu Mihai, cel putin pentru ca am acumulat multe frustrari si am suferit destul de mult. Si cand a venit... totul s-a schimbat.

In ciuda sfaturilor citite prin reviste, nu am vorbit prea mult cu Mihai despre faptul ca va avea o surioara. Era prea mic, avea numai 8 luni cand am rams eu insarcinata. Poate daca, in ciuda varstei, ar fi fost mai interesat de aspectul asta decat de joaca, alergat si tobogane, i-as fi explicat, desigur. Nu m-a intrebat niciodata de ce mi-a crescut burta sau de ce o am mai mare decat ceilalti din jurul lui; din cate imi amintesc, nici nu a observat-o, sau daca da, nu a zis nimic despre asta. Ca o paralela, Maria e mult mai "deschisa" spre partea asta, e mai iubitoare, pare mai constienta de ea si de ce e in jurul ei decat era Mihai la varsta ei. Poate si pentru ca e fata. Mihai nu a fost interesat de aspectele astea; pentru el existau numai joaca, alergatul si cititul (ca la orice copil de varsta aia, banuiesc). Stiu ca i-am zis la un moment dat ca vom mai avea un bebe cu noi, cu care sa se joace el, dar am asteptat sa ii spunem cat mai aproape de data nasterii, sperand ca daca e ceva mai marisor va intelege. Nu stiu cat a inteles el de fapt, pentru ca a acceptat ce i-am spus noi; si asta nu din vreo gelozie mascata, ci pentru ca pur si simplu nu stia ce inseamna sa aiba inca un bebelus.

Cand am venit cu Maria acasa, a acceptat-o imediat. Desigur, a fost foarte, foarte curios, voia sa vada tot, sa se bage peste tot, inclusiv in patutul ei (mai tarziu, cand avea ea vreo 2 luni, si-a tras un scaun si i-a "invadat" teritoriul). Normal ca ne era teama sa nu ii faca ceva, pentru ca nu stia cate de fragila este. Obisnuia sa vina la patutul ei si sa o priveasca de fiecare data cand avea ocazia, chiar si dimineata cand se trezea, se ducea direct la ea. Cea mai importanta regula pe care o aplicam era sa nu il las sa ma vada cand o hranesc: pe langa faptul ca mi se parea aiurea sa il las sa ma vada cu sanii pe afara, am considerat ca asta e chiar o chestie care l-ar face gelos. Si are si logica ideea, avand in vedere ca atunci cand sunt luati in brate, mai ales de mame, copiii se simt in siguranta, el fiind pana in acel moment singurul copil, ar fi putut acum sa isi simta amenintat locul/pozitia (vazand-o pe Maria in locul care i era de obicei destinat numai lui).

In primele saptamani, nu am facut decat sa il invatam cat mai multe lucruri despre ce fac bebelusii si cum trebuie noi sa ne purtam cu ea. Si de obicei, ii explicam totul in asa fel incat sa inteleaga ca bebele e prietenul lui, ca e draguta si haioasa si ca atunci cand va fi mai mare se vor juca amandoi foarte frumos - adica lucruri care ii plac, nimic de care sa se teama. De exemplu:
- ca sa nu traiasca cu teama ca noi ne ne vom mai putea juca cu el ca inainte, i-am spus mereu ca bebe e foarte-foarte mic si trebuie sa doarma mult ca sa creasca si sa ne putem juca cu ea, asa ca acum nu ne va deranja pe noi cand ne jucam sau citim. Maria dormea toata ziua, asa ca nu era o problema.
- ca sa invete sa ii respecte si ei programul si sa il obisnuim sa aiba grija de ea, cel putin indirect, ii ziceam ca uite, bebe face nani, are ochii inchisi. trebuie sa faca nani ca sa creasca mai repede si sa putem sa ne jucam toti. Ce e haios e ca Mihai a luat atat de in serios asta, incat vara, daca trecea vreo masina pe strada si facea zgomot sau daca latra cainele la poarta (in fata geamului), el striga imediat, vizibil deranjat: hei, mai incet ca face nani bebe.
- tot in ciuda sfaturilor citite prin reviste, nu l-am impovarat cu sarcina de a face diferite chestii pentru ea, ca sa ne ajute pe noi (adica adus lucruri, scutece, etc). L-am rugat sa imi dea cate ceva, uneori, dar nu in exces, in principal din cauza ca el era mic si nu vroiam sa resimta prezenta ei ca pe o corvoada. Desigur ca il implicam si pe el, dar altfel: sa ii aduca jucaria sau pur si simplu stateam cu amandoi pe pat si o analizam, punctand de fiecare data ca ea e mica si ca trebuie sa avem grija cum ne purtam cu ea.

Presupun ca am procedat bine, pentru ca Mihai nu a lovit-o, imbrancit-o, speriat-o, in fine, nu a reprezentat nici un pericol pentru ea, niciodata, din contra, se purta foarte protector.

xoxo,
Lavinia